asculta.radiotvunirea.com. asculta.radiotvunirea.com.
 
Caută

TRIANON-100, un alt puct de vedere

După terminarea primului război mondial s-au semnat tratatele de pace de la Paris între Antanta și Puterile Centrale.

Actul Marii Uniri a românilor, a fost recunoscut de Conferinţa de Pace de la Paris, fiind parafat prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920.

Una dintre cele mai discutate probleme a fost cea a încheierii tratatului cu Ungaria. După instaurarea Republicii Ungare a Sfaturilor(de factură bolșevică), noile autorități, în pofida armistițiului de la Belgrad, au întărit armata, au decretat mobilizarea și au atacat în două rânduri România.




Ar trebui spus aici, că o mare parte de vină în declanşarea conflictului româno-ungar, o poartă ca de cele mai multe ori în istorie Marile Puteri, mai precis, Consiliul Miniştrilor de Externe.

Mai întâi, fiindcă ţara noastră nu a fost invitată la negocierea armistiţiului de la Belgrad, unde s-a hotărât linia de demarcaţie dintre România şi Ungaria.

Iar în al doilea rând, pentru că această linie de demarcaţie, a fost o adevărată sursă de conflict şi tensiune.

Ea a alimentat speranţele revizioniştilor maghiari, în vederea menţinerii unei părţi cât mai mari din teritoriile încorporate în trecut de Ungaria.

Guvernul de la Budapesta nu recunoștea actul unirii Transilvaniei cu România. Trupele bolșevice au atacat la 16 aprilie 1919 armata română, aflată în zona Munților Apuseni. Atacul a fost respins, iar la 1 mai armata noastră s-a oprit la granița prevăzută în Convenția cu Antanta din august 1916.

La 20 iulie 1919 guvernul de la Budapesta a atacat din nou. De această dată riposta a fost și mai energică, încheindu-se cu ocuparea Budapestei pe 4 august 1919, în urma căreia guvernul comunist a fost înlăturat.

După înfrângerea bolșevicilor, armata română s-a implicat fără rezerve în efortul de redresare a vieții economice din Ungaria. Chiar și autoritățile maghiare au relevat acest lucru.




Tratatul de pace de la Trianon prevedea la articolul 45: Ungaria renunţă, în ceea ce o priveşte, în favoarea României, la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de fruntariile Ungariei.

Pe 17 august 1920, Adunarea Deputaților și apoi pe 26 august același an, Senatul, au ratificat Tratatul de la Trianon, prin care se recunoștea unirea Transilvaniei cu România.

Negocierile de pace cu Ungaria, nu au fost deloc simple. Ele au pus la încercare, de multe ori, răbdarea celor prezenţi în capitala Franţei. Delegaţia ungară a înaintat mai multe memorii conducerii Conferinţei, oamenilor politici din ţările aliate.

Ca urmare, „Contele negru”, Albert Apponyi (cum i s-a spus în epocă), invocând în mod eronat chipurile „un mileniu de stăpânire” a Ungariei asupra unor teritorii nemaghiare, s-a străduit până în ultima clipă să convingă pe delegaţii prezenţi la Paris, că s-ar face o mare nedreptate ţării sale, prin revenirea în graniţele ei strict naţionale.

I-a răspuns în spiritul dreptului naţiunilor, preşedintele Conferinţei de Pace, Alexandre Millerand (atunci şi preşedinte al Franţei), cu un cuvânt elocvent: „O stare de lucruri chiar milenară nu are temei să dăinuiască când s-a constatat că e contrară dreptăţii. […] După matură chibzuinţă, Puterile Aliate şi Asociate au decis să nu modifice pe nici un punct, clauzele teritoriale conţinute în condiţiile de pace,...”.

Delegaţia maghiară, prezentă la Conferinţa de Pace, a fost extrem de numeroasă.

Pentru susţinerea cauzei lor, la Paris s-au deplasat 7 comisari generali, 6 comisari simpli, 38 de experţi (cei mai mulţi specialişti în problema românească), 6 consilieri politici, 14 secretari, 1 secretar general şi 2 secretari ajutori.

Materialul documentar prezentat la Conferință a fost cuprins în patru volume.

În prefaţa lucrării, era scris: „Această lucrare este un tezaur unic al ştiinţei ungare. Niciodată nu a apărut o lucrare similară. Ar fi imposibil să se facă una la fel în viitor. Este o lucrare standard, izvor constant pentru istoricii viitorului.”

Încă din ziua ratificării Tratatului de la Trianon (13 noiembrie 1920), extremiştii unguri s-au angajat solemn, prin jurământ, să refacă ,,Ungaria Mare” sau ,,Ungaria Milenară”.

Trebuie precizat aici că „ura” împotriva Tratatului de la Trianon, precum şi a celorlalte tratate din sistemul de pace de la Versailles, nu a fost a întregii naţiuni maghiare, ci doar a unei părţi a ei, a oligarhiei.




De aceea, nu trebuie acuzat întregul popor maghiar pentru ingerinţele şi atrocităţile comise de-a lungul timpului, de anumite forţe iredentiste.

Fiindcă suntem convinşi, că „popoarele nu se urăsc unele pe altele”, decât în măsura în care ele sunt induse în eroare, de falşi conducători.

De aceea, nu miră pe nimeni de ce, ţărănimea a refuzat în 1526 să lupte împotriva otomanilor, înfrângerea a avut drept urmare desfiinţarea statului ungar pe timp de trei secole.

Aceste precizări se cereau făcute, pentru că şi astăzi, după atâţia ani, propaganda maghiară revizionistă, susţine că problema graniţelor Ungariei n-a fost dezbătută serios si că din această cauză, Ungaria a fost pusă în faţa unui fapt împlinit, Tratatul de la Trianon fiind în realitate un dictat.

Guvernul maghiar a elaborat o lege, numită „Legea statutului”, care prevede ajutorarea tuturor maghiarilor aflați dincolo de granițele Ungariei, lege care încalcă legislaţia europeană (prevederile „Tratatului de la Nisa”), privind egalitatea cetăţenilor europeni şi nediscriminarea lor pe baza vreunui criteriu.