asculta.radiotvunirea.com. asculta.radiotvunirea.com.
Caută

MIRCEA RADU IACOBAN, Jurnalist, scriitor, scenarist

Actualizată în: Febr. 27


”Un condei inteligent și sincer spune lucrurior pe nume cu vervă și cu o anume

lumină interioară care întovărășește totdeauna tot ce-i născut iar nu făcut.”

(Ecaterina Oproiu)

Scriitorul Mircea Radu IACOBAN a împlinit vârsta de 80 de ani, miercuri

19.02.2020. Cu acest prilej Editura Junimea a organizat, în Sala Mare de

Spectacole ”Radu Beligan” a Ateneului Național din Iași, de la ora 17:00,

lansarea cărții ”prezent!”(Jurnal,vol.2, 2015 – 2019, Editura Junimea, Iași –

2020) de Mircea Radu Iacoban, alături de care s-au aflat personalități ale culturii

românești.

Iată, în continuare, un interviu pe care l-am realizat cu distinsul scriitor,

Mircea Radu Iacoban:

Lucreția Berzintu: Acum, la început de an aniversar – 80 de ani din viață, ce vă

doriți cel mai mult?

Mircea Radu Iacoban: Se spune că tinerii au proiecte, iar bătrânii, amintiri. Am

fost cel mai tânăr director de Teatru Național, cel mai tânăr director de editură și

tot așa înainte. Nu de mult am avut o surpriză în tramvai: o fătucă, probabil

studentă, îmi făcea ciudate semne insistente; mai că-mi venea să mă dau din nou

tânăr, dar până la urmă am înțeles că ea mă invita, de fapt, … să-mi cedeze locul!

Semn foarte sigur nu numai că-s bătrân de-a binelea, dar se și vede! Ceea ce nu

înseamnă că n-aș avea, totuși, câteva proiecte, legate mai ales de teatru și de film.

Îmi doresc întâi de toate ca piesa mea „Hardughia”, inspirată de tragedia demolării

Academiei Mihăilene, spectacol interzis după câteva reprezentații și la Teatrul

Național din Iași, și la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, să revină pe scenă.

După aproape 30 de ani! Apoi, mi-aș dori să ajungă pe ecran filmul cu scenariul

conturat în cine-romanul „Pompe funebre”. Cât despre cărți, mi-aș îngădui o

pauză: în ultimele patru luni am publicat trei cărți („Prezent!”, „Razna prin patru

continente”, „I-am zărit printre cuvinte”), cu un total de circa 1500 de pagini.



Adevărat, la „Prezent!” (volumul al doilea al „Jurnalului”meu) lucrez de cinci ani,

dar, oricum, parcă-i prea mult. Să-mi mai trag răsuflarea.

De-a lungul anilor ați scris pe o gamă largă de subiecte, fiind activ la tot ce s-a

întâmplat în jurul dumneavoastră și nu numai. Ce vă inspră în alegerea

subiectelor?

Nu-mi aleg subiectele, ele se aleg singure. Uite un exemplu: (fiindcă tot am amintit

de „Hardughia”): mi s-a îngăduit să citesc, într-o jumătate de oră, procesul verbal

(pe unde o mai fi acum?) al ședinței în care s-a decis dărâmarea Academiei

Mihăilene, una dintre cele mai cretine, inculte și stupide agresiuni edilitare pe care

le-a suportat fosta capitală moldavă. Documentul purta ștampila „secret” – semn că

până și urmașii decidenților de odinioară se jenau să-l facă public! Am preluat, în

piesă, preschimbându-le în replici, crâmpeie din texul procesului verbal, act

purtător de reală tensiune dramatică, care parcă își cerea vehement ieșirea în

agora! Propozițiile simple (dar nu și seci) purtau neașteptate virtuți caracterologice;

se simțea că-i un document așternut în pagină cu obidă, iar piesa se scria parcă de

la sine, într-o continuare a nefericitului proces verbal. Din păcate, după câteva

reprezentații, „Hardughia” a fost interzisă cu mare scandal… politic. Cât despre

ultima parte a întrebării: nu pot să mă așez la masa de lucru pentru a scrie o piesă

așa, să vedem ce-o ieși. Trebuie să se producă un declic, o revelație, un „ceva”

declanșator.

Aveți o operă literară impresionantă, ați scris proză, publicistică, dramaturgie,

scenarii de filme... Ce vă place mai mult?

Desigur, scenariul de film și, în al doilea rând, teatrul.

Ce înseamnă cinematografia pentru dumneavoastră vizavi de teatru?

Contează marele impact pe care cinematograful îl are direct și nemijlocit cu

publicul. Reacția cititorului cărții tale o cunoști, de regulă, imediat, prin

intermediul criticii literare, și nu-i totdeauna vorba despre o consonanță; câteodată,

chiar dimpotrivă. Cinematograful, chiar mai mult decât teatrul, oferă posibilitatea

verificării imediate a ecoului scrierii tale – poate de aceea au și fost atât de strașnic

supravegheate în răposata „epocă de aur”. Apoi, marele ecran îți oferă acces la

tehnica veacului, capabilă să te aducă până la citirea gândului în detaliile prim-


planului, la revelatoare evadări și reveniri în „poveste”, ca să nu mai vorbim de

susținerea oferită de universul sonor, de sugestiile montajului, de zburdălnicia

filmărilor combinate și de tot ceea ce se poate… altfel nefiind cu putință.

Aveți amintiri deosebite din perioada cât ați lucrat la Radio Iași și Radio

București (1961 – 1966)?

Cum să n-am? Am început să lucrez la Radio Iași încă din studenție (1958), pe

vremea în care postul emitea 30 de minute din 24 de ore. Făceam teren cu o

motocicletă rusească IJ (tehnicianul la ghidon, reporterul ghemuit în ataș, în brațe

cu magnetofonul portabil „Philipps”, ce cântărea câteva kilograme). Majoritatea

colbăitelor drumuri moldave nu era asfaltată, vă închipuiți cum arătam când

ajungeam la Botoșani, la Rădăuți ori la Vaslui! Sistemul energetic național încă nu

exista, fiecare târg își avea uzina lui electrică, cu „herz”-ii săi, care nu mai „rimau”

cu cei de la studio, așa că tenorul de la Fălticeni ajungea bas la Iași, și trebuia să-i

reconstituim cumva glasul adevărat din butoane… Nici la Radio București

condițiile n-au fost prea grozave, dar barem aparatura era mai de Doamne-ajută.

Pe atunci, mai totul era înregistrat, doar buletinele de știri se transmiteau în direct;

am fost dintre cei câțiva privilegiați care au izbutit primele transmisii slobozite

fără viză în eter, nu doar de la manifestări sportive, ci cu precădere de la diverse

evenimente petrecute în toate colțurile țării, considerate importante și demne de

audiență națională – mai ales inaugurări de fabrici, șantiere, uzine, căi ferate

ș.a.m.d. Atunci am avut parte și de prima mea suspendare de trei luni după ce

(simplă gafă și atât) transmițând de la Campionatul Internațional de Atletism al

României, unde RFG și RDG veniseră cu o echipă unită, am tot spus vreme de un

ceas pe programul I, în loc de „echipa unită a Germaniei”… „echipa Germaniei

unite!” Alarmă de gradul zero! Era la putere sintagma „nu întâmplător”, desigur,

pentru că dușmanul nu doarme, așa că se căutau explicații de dosar oricărui pas

greșit. Mie mi-a fost găsit bunicul din Canada, Haralambie Iacoban (acolo, Harry

Jakob), plecat peste ocean încă la 1910. Așa deci, „nu întâmplător”… am unificat

cele două Germanii! Am încheiat activitatea la Radio România în 1967, când am

transmis din Elveția, de la Zurich, meciul din preliminariile Campionatului

European Elveția-România. A fost 7-1 pentru elvețieni și… m-am lăsat definitiv de

sport.


Cum a apărut Editura ”Junimea” al cărei director ați fost zece ani (1969 –

1979)?

„Junimea” nu a apărut din spuma mării, ci ca urmare a unor îndelungi insistențe

ale intelectualității ieșene, și din zona artistică, și (mai ales) din cea universitară.

De un sfert de veac, la Iași, unde prima carte s-a tipărit la 1643, se stinsese orice

activitate editorială! Am pus foarte repede Editura pe picioare, la „Junimea” au

debutat foarte mulți dintre cei care, acum, sunt nume respectate în publicistica

română, alături de cărțile unor scriitori consacrați, cunoscuți și prețuiți, care au

contribuit la consolidarea prestigiului casei de presă ieșene. N-avem spațiu pentru a

contura mai detaliat drumul totuși ascendent al „Junimii” într-o perioadă foarte

dificilă, cu sumedenie de cenzuri și opreliști; amănunte pot fi aflate în cartea

aniversară „La 80 de ani… din neatenție” (Editura „Scrisul Românesc –

educațional”, 2020).

La aniversarea Editurii ”Junimea” – 50 de ani, ați scris cartea ”i-am zărit

printre cuvinte” în care, ca un cronicar al vremurilor trecute, îi amintiți pe cei

care i-ați intersectat, personalități din domenii diferite. Aici apare și ”TATA”.

Cum ați trecut prin comunism având un bunic în Canada?

Eu ca eu, dar bietul taică-meu! Era, în 1948, președintele Judecătoriei Suceava. A

fost dat afară fiindcă „întreținea legături cu străinătatea”, adică taman cu taică-său,

emigrat peste ocean în 1910 din Bucovina… austro-ungară! Bătrânul Harry-

Haralambie a avut nefericita inspirație să-i trimită fiului două scrisori de peste

ocean. A fost de-ajuns: „întreține relații cu străinătatea!” Afară! Am găsit printre

vechile acte de familie memoriul adresat unui „Domn Ministru”, în care tata, ajuns

după excluderea din magistratură impiegat de mișcare la CFR, istorisește cum a

fost mobilizat pe loc la începerea celui de al Doilea Război Mondial, apoi trimis,

cu familia refugiată, în alt capăt de țară: „În luna martie 1944 am fost evacuat la

Regionala CFR Craiova și repartizat impiegat de mișcare la stația CFR Jiblea din

jud. Olt, apoi la Slatina, unde, pe clădirea gării, a căzut o bombă lansată dintr-un

avion american, bombă care a distrus partea de clădire în care mă aflam și eu,

rănindu-mă. Cele 7 bombe au omorât o singură santinelă, aflată în post. A doua zi,

avioanele americane au venit din nou din Italia, să bombardeze Ploieștii și

Bucureștiul; la înapoiere au aruncat butoaiele goale de metal pe care le-au folosit

pentru transportul benzinei (rezervoarele suplimentare cred, n.m.) și unul a căzut


peste picioarele mele (mă adăpostisem pe un islaz) rănindu-mă grav (…). Mai

târziu, am fost martor când un impiegat de mișcare ce asista la defilarea unui

transport cu trupe sovietice a fost împușcat mortal cu o armă automată, de un

soldat din tren (…). În luna septembrie 1944 îndeplineam funcția de impiegat de

mișcare și eram de serviciu într-una din nopți, când am primit un transport de trupe

sovietice ce mergeau spre frontul de Apus. Trenul a intrat în stația Jiblea pe la

orele 6 dimineața. În timp ce transmiteam la telegraf, mă pomenesc cu doi militari

ruși intrând în Biroul de Mișcare. Unul, care vorbea puțin românește (era, probabil,

din Basarabia), mi-a smuls mâna de pe aparatul de telegraf și mi-a spus că de nu

dau imediat drumul trenului, căpitanul mă împușcă (…). În nopțile următoare i-am

obligat pe călători să rămână în sala de așteptare, dar și acolo un soldat rus a tras în

mulțime focuri de armă, împușcând grav o femeie în picioare…” - și tot așa

înainte.

Ce zbuciumate vieți au avut părinții noștri, câte n-am știut, câte nu ne-au

interesat, cât de datori le rămânem!

În urma evenimentelor din 14 decembrie 1989, care au avut loc la Iași, se făceau

primele arestări. Deci, unde a fost dat semnalul Revoluției române din 1989?

A fost dat la Iași, cum tot la Iași a fost dat și semnalul Revoluției de la 1848.

Oricât s-ar ofusca timișorenii, „actele vorbește”!

Dacă ar fi să faceți o comparație între cele două perioade istorice, 30 de ani în

comunism (înainte de 1989) și 30 de ani în democrație (după 1989) privind viața,

activitatea și opera dumneavoastră, ce ne puteți spune? Nu a fost ușor să fiți

director al Teatrului Național din Iași (1979 – 1990) fără fonduri financiare de

la stat.

Nu mi se pare corect să mă pronunț asupra activității unei instituții pe care am

condus-o în vremuri grele atâția ani; cu sau fără voie, ești tentat să faci comparații,

la urma urmei nerelevante: cu totul altele sunt condițiile, și materiale și spirituale –

pur și simplu altă lume, cu alte reguli, alte rigori, alte deschideri și alte posibilități

populează și sala, și scândura scenei. Câteodată, într-adevăr, închid ochii și mă-

ntreb ce-aș fi făcut în fericita situație de acum... Vise! Nimeni nu mai are habar

cum ajungea în „epoca de aur” un text pe scenă și-n „lumina premierei”, iar celor

câțiva care mai cunosc realitățile de odinioară nu le face nici o plăcere să și le


reamintească. Indemnul cronicăresc „să se știe!” mă determină să schițez, pe

repede înainte, drumul piesei către reprezentare. Dramaturgul, indiferent cine era,

trebuia să aducă o recomandare a unui cenaclu literar în care s-a discutat piesa și s-

a acceptat trimiterea ei către un teatru. După referatul Secretariatului literar, urma

includerea în repertoriu. Pasul 1: punerea repertoriului în discuția organizației de

bază PCR. În teatru se aplica regula strictă „nu mai mult de 12% intelectuali în

organizația de partid”, așa că aprobarea urma să o dea „clasa muncitoare”, adică

tâmplarii, cizmarii, electricienii, șoferii, portarii, croitoresele – care, trebuie spus,

aveau marele bun simț de a se ține de-o parte, ridicând mâna după cum decidea

secretarul organizației de bază, bine școlit în prealabil de director. Pasul doi:

discutarea programului repertorial cu „oamenii muncii din întreprinderi și din

CAP-uri”. Te duceai la răposata Uzină „Nicolina”, unde erau aduși, la terminarea

schimbului, osteniți și asudați, muncitorii preocupați mai degrabă de gândul că-și

pierd rândul la parizer dat pe buletin și la tacâmuri de pui. Le vorbeai despre

Shakespeare, Baranga, Alecsandri, puteai citi în ochii lor întrebarea mută „dar ce

vreți de la noi?”, și, până la urmă, se încheia procesul verbal precum că pasul doi a

fost cu succes parcurs. Pasul trei: aprobarea Comitetului Județean de Cultură și

Educație Socialistă. Ședințe, discuții, controverse – ce mai, democrație socialistă.

Pasul patru: aprobarea Biroului Comitetului Județean de Partid. Din acest moment

încolo, greutatea cădea pe scurtele prezentări ale pieselor, alcătuite cu admirabilă

pricepere de către secretarii literari, care știau, la nevoie, să învârtă frazele până ce

„God save the Queen” devenea „Internaționala”. După ce se concluziona că este

loc pentru mai bine și, oricum, se cuvine implementat mai abitir „spiritul de la

Mangalia”, se trecea la pasul cinci: aprobarea Consiliului Culturii și Educației

Socialiste, Teatrul urmând musai să determine autorii în realizarea unor piese

inspirate din eroismul constructorilor metroului, ai „Casei poporului” și, în general,

din viața rodnică și împlinită a „omului nou”, făuritor de bunuri materiale (de

altfel, punct niciodată finalizat). Al șaselea prag: Secretariatul Comitetului Central

al PCR. Nimeni nu știe cum se petreceau lucrurile acolo; mai „săreau” titluri din

repertoriu, dar nu se dădeau explicații. În fine, piesa intra în repetiții. Pasul șapte:

Comisia de vizionare, alcătuită din șefii forurilor locale de partid și de stat, plus

reprezentantul Consiliului Culturii. Aici, fiecare membru avea prilejul să-și arate

devotamentul și vigilența, drept pentru care se intervenea până la replică și la

gestica actorului. Nu încăpeau discuții în contradictoriu, luam notă și modificam

(după care, tacit, în timp, adesea reveneam la ceea ce a fost). Paradoxul


paradoxului: când vedeam venind cenzorul, răsuflam ușurați: însemna că, în cele

din urmă, piesa se va reprezenta! Cenzura căuta cuvinte interzise (biserică, sfânt,

ceruri, cruce etc.), ori referiri la instalația KPB 146-2, probabil ciordită de trupa lui

Pacepa din cine știe ce arsenal tehnic străin; în rest, chestiunile ideologice de fond

se considerau lămurite până atunci. Premiera: flori, aplauze, entuziasme, după care,

mai ales în cazul pieselor românești inspirate din actualitate, la partid se primeau

„scrisori ale oamenilor muncii” și se organizau „dezbateri colective”, adevărate

procese publice (ca autor, am avut parte de două!) de tipul celor evocate ceva mai

sus. Ei bine, se poate oricine întreba legitim dacă în astfel de condiții, plus tăierea

subvenției, mai putea fi vorba de spectacole demne de un Teatru Național?

Culmea: au fost, și nu puține, unele dintre ele prezente și acum în amintirea

publicului din generația mea și consemnate ca atare de critica teatrală. S-au născut

și s-au nutrit din dragostea de profesie și din tezaurul de talent al slujitorilor scenei,

din sprijinul unui oraș care din totdeauna a iubit și respectat teatrul, din strădania

celor ce au dat Casei lui Alecsandri posibilitatea materială să existe imaginând (și

finalizând ilicit) soluții contabile care, dacă faptele n-ar fi de mult prescrise, ar face

deliciul oricărui DNA post-revoluționar. Nu intru în amănunte, am descris cu alte

diverse prilejuri incredibila odisee parcursă între 1979-1990 de cea mai veche

scenă a țării; oricum, cei care n-au trăit-o n-au cum să-i intuiască adevăratele

proporții și consecințe...


Aveți un mesaj de transmis pentru românii de pretutindeni?

Să rămână, barem într-un colțișor al sufletului, români.

_________________________________________________

Date biografice: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Radu_Iacoban

________________________________________________________________

Lucreția Berzintu,

22.02.2020, Iași

6 afișare

PARTENERI

akm.JPG
logo.png
rgnpress-logo_x.jpg
  • Grey YouTube Icon
  • Facebook - Grey Circle
  • LinkedIn
  • Instagram

Licența RTV Unirea - AKM Austria © Copyright Radio TV Unirea 2010 - 2020

powered by: a2 multimedia