asculta.radiotvunirea.com. asculta.radiotvunirea.com.
 
Caută

MIRCEA RADU IACOBAN, Jurnalist, scriitor, scenarist

Actualizată în: 27 Febr. 2020


”Un condei inteligent și sincer spune lucrurior pe nume cu vervă și cu o anume

lumină interioară care întovărășește totdeauna tot ce-i născut iar nu făcut.”

(Ecaterina Oproiu)

Scriitorul Mircea Radu IACOBAN a împlinit vârsta de 80 de ani, miercuri

19.02.2020. Cu acest prilej Editura Junimea a organizat, în Sala Mare de

Spectacole ”Radu Beligan” a Ateneului Național din Iași, de la ora 17:00,

lansarea cărții ”prezent!”(Jurnal,vol.2, 2015 – 2019, Editura Junimea, Iași –

2020) de Mircea Radu Iacoban, alături de care s-au aflat personalități ale culturii

românești.

Iată, în continuare, un interviu pe care l-am realizat cu distinsul scriitor,

Mircea Radu Iacoban:

Lucreția Berzintu: Acum, la început de an aniversar – 80 de ani din viață, ce vă

doriți cel mai mult?

Mircea Radu Iacoban: Se spune că tinerii au proiecte, iar bătrânii, amintiri. Am

fost cel mai tânăr director de Teatru Național, cel mai tânăr director de editură și

tot așa înainte. Nu de mult am avut o surpriză în tramvai: o fătucă, probabil

studentă, îmi făcea ciudate semne insistente; mai că-mi venea să mă dau din nou

tânăr, dar până la urmă am înțeles că ea mă invita, de fapt, … să-mi cedeze locul!

Semn foarte sigur nu numai că-s bătrân de-a binelea, dar se și vede! Ceea ce nu

înseamnă că n-aș avea, totuși, câteva proiecte, legate mai ales de teatru și de film.

Îmi doresc întâi de toate ca piesa mea „Hardughia”, inspirată de tragedia demolării

Academiei Mihăilene, spectacol interzis după câteva reprezentații și la Teatrul

Național din Iași, și la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, să revină pe scenă.

După aproape 30 de ani! Apoi, mi-aș dori să ajungă pe ecran filmul cu scenariul

conturat în cine-romanul „Pompe funebre”. Cât despre cărți, mi-aș îngădui o

pauză: în ultimele patru luni am publicat trei cărți („Prezent!”, „Razna prin patru

continente”, „I-am zărit printre cuvinte”), cu un total de circa 1500 de pagini.



Adevărat, la „Prezent!” (volumul al doilea al „Jurnalului”meu) lucrez de cinci ani,

dar, oricum, parcă-i prea mult. Să-mi mai trag răsuflarea.

De-a lungul anilor ați scris pe o gamă largă de subiecte, fiind activ la tot ce s-a

întâmplat în jurul dumneavoastră și nu numai. Ce vă inspră în alegerea

subiectelor?

Nu-mi aleg subiectele, ele se aleg singure. Uite un exemplu: (fiindcă tot am amintit

de „Hardughia”): mi s-a îngăduit să citesc, într-o jumătate de oră, procesul verbal

(pe unde o mai fi acum?) al ședinței în care s-a decis dărâmarea Academiei

Mihăilene, una dintre cele mai cretine, inculte și stupide agresiuni edilitare pe care

le-a suportat fosta capitală moldavă. Documentul purta ștampila „secret” – semn că

până și urmașii decidenților de odinioară se jenau să-l facă public! Am preluat, în

piesă, preschimbându-le în replici, crâmpeie din texul procesului verbal, act

purtător de reală tensiune dramatică, care parcă își cerea vehement ieșirea în

agora! Propozițiile simple (dar nu și seci) purtau neașteptate virtuți caracterologice;

se simțea că-i un document așternut în pagină cu obidă, iar piesa se scria parcă de

la sine, într-o continuare a nefericitului proces verbal. Din păcate, după câteva

reprezentații, „Hardughia” a fost interzisă cu mare scandal… politic. Cât despre

ultima parte a întrebării: nu pot să mă așez la masa de lucru pentru a scrie o piesă

așa, să vedem ce-o ieși. Trebuie să se producă un declic, o revelație, un „ceva”

declanșator.