asculta.radiotvunirea.com. asculta.radiotvunirea.com.
 
Caută

Interviu cu scriitorul Alexandru Cetățeanu De Vasile Mic

- Domnule Alexandru Cetățeanu, sunteți membru fondator și președinte al Asociațiației Canadiene a Scriitorilor Români. Sunteți președintele Cenaclului literar „Eminescu” al A.C.S.R., dar și director al minunatei reviste Destine Literaredin Canada, altfel spus, sunteți un suflet mare al mișcării literare de limbă română  din țara adoptivă, de pretutindeni.

      - Domnule Vasile Mic, aşa cum am mai spus cu alte ocazii, dumneavoastră sunteţi mare ...noi vă iubim, de aici, din depărtări ! Vă mulţumesc de  precizări, în mare parte, aşa este; trebuie să mă laud...Asociaţia Canadianăa Scriitorilor Români se află în cel de-al 15-lea an de existenţă, sau 3 lustri (!) cum îmi place mie să zic. Mai sunt încă preşedinte şi mai mulţi colegi insistă să mai rămân un an, până se împlinesc 15 ani de trăire a A.C.S.R. Voi vedea. Cu cenaclul „Eminescu” se impune o altă precizare – membrii Asociaţiei au luat decizia de a se înfiinţa la Adunarea Generală din anul 2007, iar regretata noastră colegă Livia Nemţeanu să se ocupe de toate, ca „şefăabsolută”, cu ajutorul membrilor. Eu l-am condus de numai câteva ori. Doamna Livia (eu aşa îi ziceam) ne-a părăsit acum câteva luni şi a desemnat preşedintă pe o distinsă colega a noastră,  Carmen Ileana Ionescu, căreia îi acordăm tot sprijinul pentru a duce mai departe buna reputaţie a Cenaclului. Despre revista „Destine Literare”...vă mulţumesc mult ca o apreciaţi. Mă străduiesc, împreună cu minunatele mele colege şi colegi din Colectivul de Redacţie să o ducem mai departe, menţinând un standard ridicat. Urmărim să ajungem să publicăm şi mai mulţi scriitori  din cât mai multe ţări, să creăm punţi de legătură cu multe culturi, cât mai multe, aşa cum nu prea pot să facă revistele din România. Ne aflăm în al 9-lea an de activitate şi suntem mândri de ce am realizat până în prezent, dar este loc de mai bine. Se pot descărca toate numerele revistei (mai puţin primul număr) de la pagina web a A.C.S.R. – www.scriitoriiromani.com , în stânga, „DESTINE LITERARE”. Am publicat o frumoasă poezie chiar şi a secretarului general al ONU, Ban Ki-moon . Veţi vedea.

- Dar corect e, întâi, să întreb așa: Cât de aproape e departele? Imaginea satului natal, Amărăști… cum apare ea, în gândurile de seară, să zicem, pe conexiunea sufletească Salaberry de Valleyfield  –  Vâlcea de România? Dar fluviul St. Laurent, pe al cărui mal se află casa familiei, îi alină cât de cât scriitorului Al. Cetățeanu dorul de ulițele satului în care s-a născut și a copilărit? Îi alină dorul de mirifica Vale a Oltului?

La prima întrebare vă răspund cu o poezie de-a mea din volumul „De la Herodot cetire” publicat acum vreo câţiva ani la Editura Academiei Internaţionale Orient-Occident (Dumitru M. Ion şi Carolina Ilica, născută în Ţara Oaşului !) . Se numeşte „Dealurile mele” – de la Amărăşti, se înţelege: Am plecat în lume/Din om bun, nebun./Dorurile-n pârgă/Cui să i le-adun?  Am plecat de-acasă/ Alungat de rău./Unde-mi eşti pădure/ A lui Dumnezeu? Dealurile mele/De la Amărăşti/Se-oglindesc în stele./ Suflete, trăieşti?  Gându-mi tot aleargă/Peste munţi şi ape./Cu cât mai departe-s,/Casa-i mai aproape.... Sigur, fluviul St. Laurent spre care mi-a dat Dumnezeu „fereastra” , orăşelul Salaberry de Valleyfied – mai exact Ste. Timothee (mai multe mici localităţi s-au comasat acum vreo 10 ani) au farmecul lor. Îmi sunt dragi, cum îmi este drag oraşul Montreal şi micuţul orăşel Minto din provincia New Brunswick, unde am trăit vreo 7 ani (Minto, my love !) şi îmi alină cumva dorul de dealurile mele, de Drăgăşani, de Vâlcea, de pârâul Pesceana, de Oltul cel măreţ, dar mă tot întreb în poezia „Acolo”: ...Unde oare e de mine?/Unde oare să mă duc?... Să mă-npart în două-aş vrea/ Unde-i oare ţara mea?/ De acolo, sunt aici. /De aici, rămân acolo./Împărţit în două ţări/Între două depărtări. Lăsând poezia la o parte, cred că tot pe meleagurile unde te-ai născut găseşti cea mai mare armonie cu sufletul, armonie cu natura, linişte şi pace sufletească. Chiar şi sănătatea se menţine mai bine dacă „respiri” în locul unde ai văzut prima dată lumina zilei. Cred că şi budiştii au o teorie interesantă în acest sens. Nu am putut să abandonez locurile natale (nu ştiu ce m-aş fi făcut dacă nu dispărea comunismul şi nu aş fi putut să-mi mai revăd ţară !) aşa că mi-am construit o casă modernă exact pe locul unde a fost renumita culă oltenească de la Amărăşti a străbunilor mei.Anul acesta, am avut în casa cea nouă primii oaspeţi – o familie de nemţi de vază, prieteni buni,  careau rămas impresionaţi de comuna mea natală. Deci, visez să trăiesc câteva luni pe an la Amărăşti, până iese vinul cel bun de Drăgăşani – apoi la Londra unde s-a stabilit băiatul meu cu două nepoţele (jumătate chinezoaice) şi un nepoţel şi la Montreal,restul timpului. Ce bine ar fi dacă anul ar avea 18 luni ! Mai visez - şi acest vis va deveni cu siguranţă realitate, să organizez la Amărăşti întâlniri cu poeţi prieteni din mai multe ţări, aşa că o să vă invit la prima reuniune.

- Vedeți, fără să vrem, am ajuns „În curtea mamei: ca-n copilăria / Care s-a dus venind din depărtare.” Întreb și eu: În cazul poetului cu care mă aflu în dialog, magia florilor din Canada e mai reprezentativă pentru sufletul său în comparație cu cea din România… ori e viceversa?

      - M-aţi făcut...”praf” ! Aţi citat douăversuri din  poezia mea de suflet „BUJOR, PEONY, PIVOINE, BOTAN...”. Mai citez o catrenă: Au înflorit bujorii în Canada,/ Precum odinioară-n România./Au înflorit cu-atâta amânare/Ca să le-aştept mai mult magia.... Mă bucur de întrebare... Răspunsul este - NU ! Vă mărturisesc cu maximă sinceritate – florile de pe aici parcă... nu mă impresionează, nu-mi mângâie sufletul. Îmi par a fi artificiale – şi cumva sunt, cele crescute cu chimicale, în special. Nici chiar florile  din curtea casei mele de pe ţărmul fluviului, precum bujorii pe care i-am „cântat” în poezie, parcă nu sunt la fel de „îmbătătoare” ca cele din copilăria mea.  Nu mă emoţionează aşa de mult, aşa cum o făceau florile din „curtea mamei”.  Poate este de vină şi trecerea anilor ! Chinezii spun că „Amintirile despre trecut sunt înşelătoare” !  Percepţii subiective ? Ştiu eu ? Şi că a venit vorba de flori - am participat  la un festival de poezie în Israel, primăvara, şi ce credeţi ? Am avut impresia că florile de acolo parcă sunt mai strălucitoare decât oriunde în lume. Parcă luminează ! Despre „magia florilor”, pot să afirm că  lalelele în Canada sunt fascinante.  La Festivalul Lalelelor din Ottawa vin în fiecare lună de mai peste 600.000 de oameni. Dar, prefer florile de răsură de pe dealurile Drăgăşanilor şi cocorăii, ghioceii, bujorii, macii, narcisele... Să vă fac o destăinuire : Eu nu ofer niciodată (când merg într-o vizită) flori muribunde, ci numai în ghiveci. La morţi, poate că face sens să duci flori care se vor stinge şi ele în curând. Dar când oferi flori unei iubite, unei doamne ? Îşi mai menţin, săracile, frumuseţea câteva zile, dar în chinuri spre moarte şi... nu este păcat de ele ? Nu înţeleg cum Planeta întreagă face atâtea crime cu florile – care rupte de trupul şi rădăcinile  lor , se vor veşteji şi vor fi aruncate la gunoi după câteva zile ! Asta merită aceste minuni ale naturii şi ale lui Dumnezeu ?

- În statutul Asociației Canadiene a Scriitorilor Români, la a cărei facere ați participat, scrie că  membrii acesteia vor acționa pentru „înțelegere, unire, adevăr, prietenie și pace”. Se pot realiza și respecta toate acestea? Chiar se poate fără politică?

       - Sigur, asta încercăm să facem prin toate acţiunile noastre, prin     existenţa noastră; şi absolut, fără „politică” ! Să o luăm pe rând: - „înţelegere” – prin ce scriem, încercăm să facem să se înţeleagă lucrurile, să se lămurească; încercam să ne înţelegem între noi, şi mai departe, cu alţii, români şi neromâni. Vrem să transmitem mesaje de toleranţă şi ...înţelegere la toată Planeta. - „unire” – idealul ar fi să fim uniţi, aşa cum sunt alte popoare, deci puternici. Avem exemple destule. Din nefericire, „blestemul lui Herodot” ne tot urmăreşte. Să revin cu o poezie, publicată (în engleză) în „Asia Literay Review”, „Iunosti” (în rusă)  şi alte publicaţii. Se numeşte „De la Herodot cetire” , din cartea cu acelaşi titlu, de care am „pomenit” mai sus : Herodot a scris cândva/Că străbunii noştri, tracii/N-ar avea asemănare/De n-ar fi-nvrajbiţi ca dracii.  Însă, lor, să se unească/ Nicicum voia nu le-a fost./ Zeii-n van îi tot certară/ Că se ceartă fără rost.  Noi, urmaşii lor de sânge,/ Calea le-am bătut prin veac./ Niciodată şi niciunde/ Nu aflarăm flori de leac.  Veşnic ne stă-n fire cearta,/Blestematapizmuire/ Şi ne-am cununat cu vrajba,/De la Herodot cetire...

Noi, scriitorii, am fost uniţi până acum vreo 8 ani şi cred că dădeam un exemplu bun românilor, dar au apărut doi „cai troieni” în asociaţie şi după un timp au creat „vrajbă” , au făcut o altă asociaţie de „limbă română” (nu de români !) şi evident, au creat dezbinare. Şi-a băgat „codiţa” şi o ambasadoare „trecătoare” pe aici, să sprijine acţiunea celor doi. Bine zis – „divide et impera” ! Într-o poezie a mea, „Românilor din Canada” mă gândeam şi mă întrebam: Ce bine-ar fi să fim uniţi/ Să nu ne bată-n veci năpasta/ Ce bine-ar fi să fim uniţi/ Măcar pe-aici, în lumea asta.  Din Canada până-n Carpaţi/E cale lungă peste ape !/ De ce să nu ne fim uniţi ? / De ce să nu ne fim aproape?/ ... Ce să mai zic...trist ! “Mica Românie de la Montreal”…

- „adevăr” ...ce cuvânt scump ! Cât de necesar ne este adevărul ! Ştiţi ce a spus Buddha ? – Soarele, luna şi ...adevărul nu se pot ascunde .Dar greu mai este de găsit ! Există atâta minciună şi manipulare, atâta sofism ...greu mai deosebeşti minciuna de adevăr. Noi încercăm să „diseminăm”  adevărul, aşa cum îl percepem noi, în lumea în care trăim. - „prietenie”  - sigur, ce vreţi mai mult – prin înţelegere, prin cunoaştere şi poezie se creează prietenie (chiar rimează !).  Avem prieteni poeţi în multe ţări ale lumii şi „cultivăm” aceste  prietenii. Am publicat o poezie şi de la secretarul general al ONU, Ban Ki-moon, cum am spus mai sus. - „pacea” şi prietenia merg „mână în mână” ... Dacă ne împrietenim cu poeţi din toată lumea, avem o voce puternică, putem să ne facem cunoscute mesajele noastre de pace pe Planetă. Când nu este pace, nimic nu este.

- Alexandru Cetățeanu este prozator, eseist și poet, jurnalist. A publicat cărți în România și în străinătate. Unul dintre volume, cel din 2005, dacă nu mă înșel, a apărut  la renumita Ed. Langues et Cultures Européennes din Franța. Vă rog să le vorbești cititorilor noștri despre cărțile lui Alex Cetățeanu…

- Da, se poate spune că am încercat de toate, mai puţin dramaturgie. Să explic: Prima mea carte s-a numit „Un român în Canada” şi am publicat-o în anul 1995. De ce am scris-o? Am ajutat mult România imediat după revoluţie, cu aparatură medicală – am ajuns la Bucureşti cu primul avion care a aterizat la Otopeni pe 3 ianuarie 1990 (am aflat recent că în acelaşi avion s-a aflat şi Sanda Pralong, în prezent consilier prezidenţial !) . Apoi mi-am petrecut vacanţele instalând aparate medicale la spitale din Bucureşti. Dar mi-am dat seama de înţelepciunea proverbului chinezesc – Nu-mi da peşte, învaţă-mă cum să-l prind... şi m-am gândit să scriu despre viaţa mea în Canada, nu să-i fac pe Români să-şi părăsească ţara, ci dimpotrivă – să-i „luminez” să nu plece din ţara lor , fiind foarte grea viaţa printre străini.  Şi apoi, trebuie să gândeşti dacă eşti compatibil cu viaţa diferită de cea din România, din Canada şi SUA. Dar, efectul a fost cam invers, mulţi români au emigrat în Canada şi chiar şi acum mai sunt oameni care îmi mulţumesc pentru cartea mea, care i-a ajutat în „Terra Nova”. S-a întâmplat ca această carte să ajungă şi în mâinile marelui şi regretatului Fănuş Neagu, care a vorbit la TVR despre ea şi m-a îndemnat să scriu şi alte cărţi. L-am ascultat şi am scris. Evident, nu a fost singurul meu admirator. Cred că şi titlul cărţii a ajutat mult la succesul ei, care m-a stimulat să mai scriu. Am publicat la editura „Antim Ivireanul” sub bunele auspicii ale scriitorului Ioan Barbu (pe care îl pot numi prieten drag) culegerea de eseuri „Canada – Ţara hyperboreenilor”  , care a fost tradusă (o variantă revăzută şi adăugită) de cunoscutul scriitor şi prieten al românilor Jean-Yves Conrad, publicată şi în Franţa la editura Langues et Cultures Européennes. A urmat cartea „Străin în America”, publicată la Editura Junimea , unde director era regretatul poet Cezar Ivănescu. Această carte a fost tradusă în albaneza de dr. Luan Topciu, prieten bun al românilor. Apoi am publicat cărţi de poezii – de una am amintit mai sus, iar alta, în română şi franceză (Entre deux rivages) în Canada. Nu mai reuşesc să pun punctul final la cartea mea „de căpătâi” , dar am planificat două luni în Florida, departe de iarnacanadiană, să las totul la o parte şi să mă ocup numai de scris.

- Știm că Asociația Canadiană a Scriitorilor Români are și un cenaclu literar de renume, cu reuniuni lunare, în cadrul căruia s-au afirmat și se afirmă mulți scriitori canadieni de limbă română… Vă mai amintiți prima ședință a Cenaclului „Eminescu”?,  Câteva cuvinte am dori despre cenaclul românilor din Canada și despre activitatea acestuia…