asculta.radiotvunirea.com. asculta.radiotvunirea.com.
Caută

Domnul Cuza – Unificatorul - 200 de ani de la naştere –


Fie şi o scurtă privire aruncată asupra istoriei neamului nostru, aparţinătoare secolului al XIX-lea, prin răsfoirea multitudinii filelor ei îngălbenite de scurgerea imperturbabilă a timpului şi de urgisirea frământatelor vremi, va remarca, fără tăgadă, pe cea mai luminoasă dintre ele: Unirea Principatelor Moldovei şi Valahiei, realizată la 5 şi 24 ianuarie 1859, prin alegerea aceluiaşi Domnitor, în persoana colonelului moldovean: Alexandru Ioan Cuza, care avea să-şi asume, astfel, pe mai departe, cu fermitate responsabilă şi dreptate socială, soarta celor două ţărişoare româneşti.

În jurul acestui măreţ act de voinţă şi uniune naţională gravitează, de o parte şi de alta, importante frământări şi evenimente pregătitoare sau consolidatoare a izbânzii Unirii, între care, la loc de cinste se aşează: Revoluţia din 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, ce a marcat începutul procesului de renaştere naţională, Revoluţia de la 1848 din Moldova, Muntenia şi Transilvania, parte a revoluţiei europene din acelaşi an, care a impus peste revendicările sociale ale protestatarilor ideea unităţii naţionale şi Războiul de Independenţă de la 1877-78, în urma căruia noul stat România şi-a proclamat independenţa faţă de Imperiul Otoman, recunoscută apoi şi de marile puteri europene.

Din miezul acestor aprige confruntări naţionale, interne şi externe, ale secolului al XIX-lea, se desprind ca o torţă luminoasă figurile revoluţionarilor paş´optişti din Principatele româneşti, care, deşi înfrânţi la început, nu şi-au precupeţit apoi efortul de râvnă şi vrere frăţească pentru a-şi împlini visul Unirii: Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, C.Negri, Dimitrie Ralet, Manolache Costache Epureanu, Alexandru Moruzi (Moldova), Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Golescu (Muntenia), Avram Iancu, Simion Bărnuţiu, Timotei Cipariu, August Treboniu Laurian, Andrei Şaguna (Transilvania). Dar peste aceştia toţi împreună figura lui Alexandru Ioan Cuza este cea predominantă şi mare cât toată istoria Unirii, fiind percepută şi acum, la cei 200 de ani scurşi de la naşterea lui, şi de aici mai departe în veacurile care vor veni, drept Domnul Cuza – Unificatorul!

În sprijinul acordării acestei aureole de mare luminozitzate stau la dreapta judecată a posterităţii faptele şi reformele scurtei şi strălucitei sale domnii, care au restructurat societatea românească din cele două principate, aşezând-o pe temelia solidă a înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative a noului stat unitar, România, astfel apărut pe harta Europei.

Însă, pentru o mai bună înţelegere a personalităţii primului Domn al României, o succintă “privire biografică” este, pe cât de necesară, pe atât de salutară: Ca fiu al familiei ispravnicului Ioan şi al Soltanei Cuza, Alexandru Ioan Cuza s-a născut la Bârlad, la 20 martie / 1 aprilie 1820 (după calendarul iulian) şi va primi, conform originii sale boiereşti, o aleasă educaţie europeană, devenind apoi ofiţer al armatei din Moldova, unde, remarcându-i-se calităţile militarului de carieră ajunge la gradul de colonel. În 1844 se căsătoreşte cu Elena Rosetti, înrudită cu vechile familii boiereşti ale Sturdzeştilor, Balşilor şi Cantacuzinilor. Cu toate că aveau firi diametral opuse, mariajul lor a continuat până la sfârşitul prematur al domnitorului, aflat în exil. În 1848, cuprins de febra revoluţiei, devine un participant activ al acestei mişcări ce avea ca ideal măreţ Unirea Principatelor. Fiind un adept al ideilor unioniste liberale, a fost luat prizionier şi transportat la Viena. Mai târziu, în timpul domniei lui Grigore Alexandru Ghica revine în Moldova, fiind numit de către acesta, în 1858, ministru de război. În această înaltă funcţie a reprezentat judeţul Galaţi în Divanul ad-hoc al Moldovei de la Iaşi, dovedindu-se un susţinător înflăcărat al unirii Moldovei cu Muntenia. Datorită stăruinţei şi fermităţii sale manifestate în Divan a primit nominalizarea Partidei Naţionale în cele două Principate şi, astfel, mai întâi, la 5 ianuarie 1859, în Moldova şi, apoi, la 24 ianuarie 1859, în Muntenia, Alexandru Ioan Cuza este ales drept unic Domnitor al celor două ţărişoare, vecine şi surori, consfinţându-se în fapt visul paş´optist al Unirii Principatelor Române – actul istoric de importanţă crucială a neamului românesc!

Întrarea Domnitorului Unirii în Bucureşti era astfel consemnată în presa vremii: “Duminică, 8 februarie 1859, a avut loc primirea triumfală la Bucureşti a domnitorului Principatului Moldovei, ales de curând domnitor şi al Principatului Valahiei, Alexandru Ioan Cuza. Domnul Unirii a intrat în Bucureşti pe la Băneasa, fiind aşteptat cu pâine şi sare de oficialităţile locale şi de 100.000 de oameni, aproape întreaga populaţie a Capitalei, cu aclamaţii şi urale.(...) Un arc de triumf fusese ridicat la intrarea în oraș iar altele jalonoau parcursul din loc în loc. Podul Mogoșoaiei era înțesat de lume. Toate casele era împodobite cu steaguri și multă verdeață pe la ferestre și balcoane. Oamenii stăteau și pe acoperișuri.”

Cu înţeleaptă judecată, înconjurat şi sprijinit şi la Bucureşti de devotaţii unionişti ieşeni, M.Kogălniceanu, V.Alecsandri şi C.Negri, primele demersuri întreprinse de Domnitor au fost îndreptate grabnic spre misia politică şi diplomatică a recunoaşterii Unirii Moldovei şi Valahiei de către Puterea suzerană (Imperiul Otoman) şi Puterile Garante. Cu abilităţile diplomaţilor săi şi cu sprijinul Împăratului Napoleon al III-lea, dezideratul recunoaşterii externe s-a împlinit în ianuarie 1862, când noului stat i-a fost adoptată oficial “denumirea de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern”, după cum stă stipulat în documentele de arhivă ale vremii.

De aici încolo, sprijinit şi bine sfătuit de prietenul său din tinereţe, Mihai Kogălniceanu, ajuns prim-ministru al României, Domnitorul Cuza a putut să treacă hotărât la înfăptuirea unor reforme structurale care să-i asigure României calea modernă a unui stat european. Astfel, în 1863, dă Legea secularizării averilor mânăstireşti în scopul declarat de “a spori avuţia ţării”, iar, în 1864, după episoduldin 2 mai, cel al “dizolvării Adunării Legiuitoare” şi aprobarea “prin plebiscit” a poporului, la 26 august dă Legea rurală, prin care, în sensul revoluţiei paş´optiste, “peste 400000 de familii de ţărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alţi 60000 de săteni au primit locuri de casă şi grădină” , desfiinţăndu-se practic vechile relaţii feudale din agricultură. Tot în 1864, a fost înfăptuită şi Reforma învăţământului prin care s-a prevăzut obligativitatea învăţământului primar la oraşe şi la sate. Pe plan cultural se poate menţiona la loc de cinste înfiinţarea la Iaşi, la 26 octombrie 1860, a “primei universităţi a ţării” (care azi îi poartă numele), cum şi a Universităţii din Bucureşti (1864). Alte reforme au vizat organizarea fiscală, judiciară, administrativă, activitatea contabilă, elaborarea Codului Civil şi Penal, organizarea armatei, crearea Consiliului de Stat.

În timpul domniei lui Cuza s-a înfiinţat la Bucureşti Şcoala Naţională de Arte Frumoase, s-a inaugurat clădirea aşezământului medical “Noul Pantelimon” şi s-a început construcţia primei căi ferate române, Bucureşti- Giurgiu.

Ca un corolar al acestora, toate studiile istorice întreprinse asupra domniei lui Alexandru Ioan Cuza menţionează fără echivoc: “Practic, nu există domeniu de activitate economică, social-politică, culturală, administrativă sau militară din țară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătățiri și înnoiri organizatorice pe baza noilor cerințe ale epocii moderne.”

Desigur, aceste înfăptuiri demne de o Românie modernă aveau, însă, să atragă şi mari nemulţumiri ale “monstruasei coaliţii” liberal-conservatoare, hotărâtă să-l înlăture pe Cuza de la domnie. Atrăgându-şi de partea ei şi o facţiune a armatei, în dimineaţa zilei de 11/24 februarie 1866, trezit din somn, Domnitorul Cuza a fost silit să abdice prin iscălirea unui act “de facto”: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii întregi și angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi,11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și a Ministrului ales de popor“.

În locul său, după refuzul Prinţului Filip de Flandra, la 10 mai 1866, prinţul german Carol de Hohenzollern- Sigmaringen a devenit Regele Carol I al României.

Aflat în exil la Paris, Viena şi Wiesbaden şi scârbit de refuzul întoarcerii sale în ţară, Alexandru Ioan Cuza, bolnav de astm, la numai 53 de ani, trece la cele veşnice în 3/15 mai 1873, la Hotelul Europa din Heildelberg. Îndeplinindu-i-se dorinţa, a fost înmormântat în Biserica Domnească a Palatului de la Ruginoasa, în prezenţa a peste 30000 de ţărani. Ulterior, în timpul celui de al 2-lea Război Mondial, osemintele i-au fost strămutate la Biserica “Trei Ierarhi” de la Iaşi, unde mai sunt şi osemintele repatriate ale domnitorului cărturar, Dimitrie Cantemir.

Aşa cum este percepută şi astăzi, la cei 200 de ani de la naşterea sa, posteritatea Domnului Cuza – Unificatorul este la fel de strălucitoare şi aşa va fi mereu şi peste veacuri, în spiritul nedezminţitei tradiţii româneşti de cinstire a eroilor şi a faptelor lor întru gloria Neamului. Fără Unirea Principatelor, asumată de Alexandru Ioan Cuza, n-am fi putut vorbi vreodată de România, ca stat, de Independenţa şi Întregirea ei.

Mihai Caba

Galerie foto:



Monumentul şi statuia în bronz a Domnitorului Alexandru Ioan Cuza din Piaţa Unirii de la Iaşi

Ridicat prin subscribţie publică şi realizat de sculptorul italian Raffaelo Romanelli, a fost inaugurat la 27 mai 1912, în prezenţa Regelui Carol I, a principilor Ferdinand şi Carol şi a unei mulţimi impresionante. Edificatoare sunt cuvintele rostite atunci de monarhul ţării: “ Primul rege al României îşi îndreaptă o sfântă datorie către primul Domnitor al ţărilor surori unite, aducând în faţa acestui monument prinosul de cinstire ce se cuvine memoriei lui Cuza Vodă, care va râmăne de-a pururi neştearsă în amintirea poporului”.




Muzeul Unirii de la Iaşi

Clădirea este considerată monument istoric şi de arhitectură, fiind construită între 1800 -1806

Între 1859-1862 a fost reședința domnească a primului domnitor al Principatelor Unite - Alexandru Ioan Cuza, iar între anii 1916-1919, devine reședință a regelui Ferdinand.



Palatul reşedinţă domnească a lui Cuza de la Ruginoasa – Iaşi

Construit în 1804 în stil neogotic, palatul a aparţinut familiei Sturdza. Din 1862, prin cumpărare, palatal devine reşedinţă domnească (de vară) a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. După reforma agrară din 1864, aici la palat, domnitorul Cuza a fost ovaţionat de peste 30000 de ţărani împroprietăriţi. Actualmente este muzeu memorial dedicat Domnitorului Unirii, conţinând exponate autentice: documente, cărţi, fotografii, obiecte de veselă, îmbrăcăminte şi mobilier.

23 afișare

PARTENERI

akm.JPG
logo.png
rgnpress-logo_x.jpg
  • Grey YouTube Icon
  • Facebook - Grey Circle
  • LinkedIn
  • Instagram

Licența RTV Unirea - AKM Austria © Copyright Radio TV Unirea 2010 - 2020

powered by: a2 multimedia