asculta.radiotvunirea.com. asculta.radiotvunirea.com.
Caută

Ciulpăz, o nouă frontieră

Recitesc cu plăcere notele de călătorie spre ceea ce credeam că e ultima frontieră a civilizaţiei şi trăiesc tot mai intens sentimentul că, indiferent cât voi mai călători, nu o să mai găsesc un loc atât de special ca cel de la Ciulpăz. Evidenţele nu pot fi înşelate decât atunci când te încăpăţânezi să crezi că le ştii pe toate şi ai văzut, cam tot ceea ce se poate vedea. Recunosc şi faptul că am plecat spre Ciulpăz cu o mare doză de scepticism dar şi hotărât să duc la bun sfârşit misiunea încredinţată de conducerea Radio TV „Unirea” din Wiener Neustadt, Austria, partener în proiectul „DE AMICIȚIA”, despre care voi vorbi în continuare.


Dar până atunci nu pot să nu povestesc secvenţe din aventura spre acea ţintă necunoscută, îndepărtată şi misterioasă. Mă documentez, îmi iau notiţe, îmi fac planul de acţiune şi mă înarmez cu speranţa că voi ajunge la timp, după cum am promis lui Ioan Gojda, directorul general al Radio TV „Unirea”, fără a lua în calcul faptul că tehnologia modernă mai mult te încurcă decât să te ajute. E drept că de foarte multe ori e mai bine şi mai folositor să te încrezi în intuiţie, în radarul tău biologic şi în ţăranii de pe traseu decât în GPS-uri. Aşa se face că, după ce am coborât de pe „nesfârşita” autostradă A2 iau drumul Hunedoarei, ocolind Deva. Ascultam cu încredere ceea ce îmi spunea vocea metalică numai că nu prea eram convins de ce spunea, din simplul motiv că se încăpăţâna să o iau la dreapta. De două ori am încercat să merg înainte, spre Hunedoara şi tot de atâtea ori m-a întors. Îmi zic că „ştie fierătania mai bine” şi merg după indicaţiile sonore. Peisaj frumos, pustietate verde şi munţi, linişte şi nici ţipenie de om. Un drum ce a fost, cândva demult, asfaltat, gropi frumuşele şi nici un indicator. Ferătania nu mai zicea nimic şi, ca totul să fie perfect, dispăruse şi semnalul la telefon. Aş fi făcut cale întoarsă dar m-am ambiţionat să merg înainte. La un moment dat venea o maşină din sens opus. Îi fac semn să oprească dar parcă a accelerat mai tare când a trecut pe lângă mine. Probabil greutatea lemnelor ce le ducea i-a mărit viteza.


Mă resemnez în momentul în care zăresc, undeva în faţă, câteva acoperişuri. Ajung în sat dar nu zăresc nici o mişcare. Parcă au fugit ţoţi, ca din faţa tătarilor, lăsând curţile pline de găini şi bibilici. Am bătut la câteva porţi, până când s-a îndurat o băbuţă să iasă pe prispă. Salut cuviincios şi o întreb: „cum ajung la Ciulpăz?”. Mi-a arătat drumul pietruit, ce urca spre stânga, pe lângă curtea ei.


Curios din fire am vrut să ştiu unde sunt sătenii. Răspunsul a fost unul năucitor: „ Se uită la telenovele!”


A urmat un traseu demn de orice safari montan, dacă există şi aşa ceva. Biata maşină nouă lua panta în piept şi răcnea din toate injectoarele ei de import. Timpul mă presa aşa că nu putea fi vorba să fac calea întoarsă. Mă gândeam şi la faptul că nu o să dau niciodată de localitatea Ciulpăz. GPS-ul mut, telefonul la fel iar radarul meu biologic se comoprta ca şi cum ar fi făcut haz de necaz.. După câţiva kilometrii prin pădure ies pe un platou şi, în sfârşit, zăresc în depărtare, pe un vârf de munte, un sat. Nu eram sigur că era cel pe care-l căutam dar eram decis să merg înainte. Drumul îngust şi abrupt, vegetaţie până în parbriz şi peste toate astea o maşină de teren ce venea la vale. Noroc sau ghinion!? Noroc pentru că am aflat că într-adevăr satul se numea Ciulpăz dar ...ghinion că nu puteam trece unul pe lângă altul. După minute bune şi manevre demne de un concurs de îndemânare reuşi performanţa să ne ocolim, fără prea mari stricăciuni. Vorba înţeleptului...”botezul focului îl poţi face şi cu scaieţi şi spini!”


Respir uşurat abia când ajung în satul de pe vârful dealului unde, înafară de câteva vaci ce se plimbau cu eleganţa caracteristică, pe uliţele bolovonoase, nici pic de suflare. De data aceasta drumul cobora mai abrupt că mă şi gândeam: „Dacă o iau în jos, în vecii vecilor nu mai pot urca...” Risc...din nou, deşi mă lua cu ameţeală.


Nu mică mi-a fost mirarea, după câteva minute de coborâre, să dau de o mică piaţetă, asemănătoare cu ce mai văzusem prin Pirinei sau la Litohoros, în Grecia. Mai uimitor a fost faptul că era plină de lume. Adică 10-20 de persoane, chiar dacă mie mi s-a părut că e Piaţa Universităţii, la Mineriadă. Opresc, salut şi întreb: „Unde e pensiunea Casiana?”

„-Coborâţi vreo 3-4 km şi o luaţi la stânga!”


Le-am mulţumit cu gândul că, în sfârşit, mă apropiam de obiectiv. Relaxat, nevoie mare, am mai zăbovit la o poveste. Aşa am aflat că ei s-au adunat de pe toate crestele şi văile, ca să aştepte pe poştaş, care le aducea pensia. Cât de peversă e viaţa; în clipa în care nici poştaşul nu mai are pentru ce străbate atâta drum, şi-a încheiat socotelile cu exitenţa. Oare cât vor mai dăinui oameni în aceste oaze de linişte şi sănătate?


Am ajuns, după o coborâre ca la lecţia de alpinism şi, spre disperarea mea, GPS-ul îmi spunea să mă întoarc. După toate peripeţiile prin care am trecut mi s-a părut că are chef de glume.


Pentru a descrie exact locaţia ar fi nevoie nu doar de un exerciţiu de imginaţie ci şi de o confirmare a celor prezenţi în tabără. Mă rezum la a aminti că le sunt recunoscător tuturor participanţilor iar dacă nu-i voi pomeni pe toţi să-mi fie cu iertare, Fiecare, în parte, merită toată gratitudinea mea, alături de o dovadă de prietenie sinceră şi o promisiune că atunci când îmi voi scrie memoriile, voi pune în pagină şi notiţele şi portretele lor.


Au fost câteva persoane care m-au uimit. Veneau din altă lume pe care eu, muritorul, nu am avut curajul să o explorez. Domnul Jianu şi distinsa lui soţie, prin gineţe şi naturaleţe m-au copleşit. El, spirit bonom, atent şi jovial venea din cărţile cu cavalerii rătăcitori, ca să ne încânte cu poveşti şi cântece iar doamna cu un aer princiar era un personaj misterios, desprins din poemele domniei sale. Rareori poţi vedea un cuplu atât de armonios şi de frumos.


Romulus Moldovan m-a fascinat cu poemele sale, cu verbul tăios al declamaţiunii şi cu modul onest de a se aventura spre înalturile Parnasului sau spre abisul trăirilor extreme. Alături de cea mai pitorească apariţie, care este Ildy Şerban, îţi vine greu a crede că există şi aşa ceva. Da, o unguroaică ce vorbeşte mai frumos şi mai corect limba română decât mulţi „intelectuali” cu pretenţii. Peste toate acestea scrie nişte versuri dumnezeieşti. Merită o adâncă plecăciune din partea mea şi, în mod sigur, a amfitrioanei Mariana Moga. Spun asta şi pentru că puţini realizează cât de dificil este să organizezi şi să coordonezi o tabără literară în condiţii de pandemie globală. Aici trebuie să-l amintesc pe Cristi Moga, cel ce a devenit cel mai celebru anonim al Taberei. Sub atenta lui supraveghere, la capitolul organizare, a luat nota maximă.


Efortul material şi intelectual a meritat pe deplin iar faptul că în bogatul arsenal al „prietenilor” s-au mai adăugat câteva nume care vor face istorie, pot garanta o viitoare întoarcere. Scriitorii participanţi la tabără, sunt convins, vor imortaliza peisajul de o rară şi sălbatică frumuseţe, aşa cău mă rezum să stau în espectativă şi, dacă ar fi ca vreodată să scriu un roman, acţiunea se va petrece, cu siguranţă, acolo. Eroi neştiuţi ai povestirii rămân cei care au făcut efortul să fie utili, ca mulţi figuranţi ce visează la roluri de primă mână dar sfârşesc să ducă tava toată viaţa. E scenariul cinic al existenţei dincolo de cuvinte...


Marele absent al taberei a fost, fără îndoială, umoristul Cornel Udrea. Noroc cu distinsul şi eruditul Mihai Octavian Groza care m-a uimit cu elocinţa şi vastitatea cunoştinţelor. Eu l-aş numi „academicianul tinerei generaţii”. Mulţumesc!


Daniela Ofelia Corpodean, m-a copleşit şi, după îndelungi aşteptări, mi-a oferit plăcerea şi bucuria de a asculta un cântec de jale. Era ceea ce lipsea în nesperata Pandemie.


Ca ziarist, cu mulţi ani de experienţă şi când credeam că nu mai sunt oameni verticali, mi-a fost dat să-l cunosc pe Horea Porumb. Un om special ce merită invitat la toate emisiunile de radio şi tv. Are multe de spus iar noi avem multe de învăţat.


Acum strig catalogul prietenilor întro ordine nedefinită: Alin Cucuruzan, Marioara Vişan, Doina Bonesc, Maria Vaida, Rodica Mureşan, Ovodiu Vasile, Zenovia Zamfir, Ionela Flood, Ildi Şerban şi Liliana Ghiţă Boian. Cu respect şi plecăciune şi pentru cei neamintiţi aici dar nemaipomeniţi...

Diplomele acordate de conducerea taberei, de asociaţia ASTRA- despărţământul „V. Moga” Sebeş, de Societatea „Românca” din Londra sau de Radio TV „Unirea” Internațional din Wiener Neustadt Austria au fost un corolar al intregii tabere de creaţie, de la Ciulpăz. Pentru mine...o nesperată şi ultimă fronteiră.


A consemnat

Ioan Astalus






24 afișare0 comentariu
nu puteti copia ©

PARTENERI

akm.JPG
logo.png
rgnpress-logo_x.jpg
  • Grey YouTube Icon
  • Facebook - Grey Circle
  • LinkedIn
  • Instagram

Licența RTV Unirea - AKM Austria © Copyright Radio TV Unirea 2010 - 2021