asculta.radiotvunirea.com. asculta.radiotvunirea.com.
 
Mai multe poezii

Pasi de balet celest

 

 

Bulgari de scântei

cu brate de cinabru,

verde-jad si ametist,

pasesc sensibil,

pe coridoare de-azur.

Fuioare de lumini

nedeslusite

navalesc

prin hubloul noptii

întocmai cum narvalii

despica apele arctice;

fildesii uriasilor nordului,

splendide sabii de os,

împing întunericul,

acel boem

ce-si poarta cu gratie

coroana de imortele.

Departe,

diapazonul e lovit

pentru obtinerea

tonalitatii perfecte.

Mergem împreuna?
 

Vag, negrul urla iar
în scrumiere.
Pasii nu mai cunosc vocea straveche,
asa ca circulam bezmetici pe coridoarele
dinspre nicaieri.
Sub piramida de turcoaz,
pânzele încrederii nu s-au rupt
si nu-i niciodata prea târziu.
Polarizate spre lumina,
cu deznadejdea tocita pâna la os,
de dimineata,
dorintele-au redobândit cifrul
si-au pornit-o pe jos.
Mergem împreuna?

Mai e nevoie de timp
 

Smerit,

îmi pare

ca ceri privirii

perspectiva,

calauzindu-i ucenicii

spre noile falii

ale realitatii,

permanent reconfigurate.

Înteapa aerul

aici,

sub talpa dorului

si-ti înverzesc amintiri,

dar timpul

mai are

nevoie de timp

sa cearna

regrete.

Cine-i strainul din tine?


Staruitor, calci pe o pardoseala de nori,
inconstient de directia imprimata viitorului
din prezent.
Savoarea clipei propovaduite,
Dar neancorate, fara cordon ombilical,
e o himera.
Trecutul nu-i decât zeul cusut în coapsa
ce-ti cere sa dezvalui
strainul din tine!

Irisi albi, de catifea
 

Toamna pasea hotarâta
În condurii-i aramii,
Prin zavoaie cu sitari si pitigoi,
Acolo unde ne duceam si noi
Toate patimile.
Priveam azurul
Si zâmbetele zburau
Precum rândunelele
Cercetate de ochi flamânzi
Ce-si pastrau observatiile
În caiete de culori diferite,
Între foile carora, tainic,
Adormisera de asta-vara
Câtiva irisi albi, de catifea.

Dezmarginire în ecouri de strana
 

Din vai senine,
Zvâcnesc taceri ce-aduna zâne
Cu tainic grai
Ivit din fagure de ornic.
Agila ca un ibex, clipa
Se-ntepeneste pe picioare,
Scrutând
Departarile cu coapse de albastru.
Mai sus,
O despletire de fluturi
Pe trepte ninse de înnoptari
Încremeneste-n alb.
Doar blajinii bujori de munte
Cu arome seducatoare
Mai freamata-n tinutul alpin,
În acea magica risipa de culoare,
Când, de veghe ispitirilor mele,
Pe pisc,
Muguri de lumina
Tot rasfoiesc petale de cer,
În ecouri de strana.

Motanul Ioachim (Surpriza pentru buni)

 

Pe hol miroase-a sulfina
Adunata din gradina. 
La racoare e tinuta,
De soare nu e vazuta,
Pusa-i, toata, la uscat,
În cel mai subtire strat.
Sus, pe geam, o mamaruta
Cu rosie basmaluta
Se-odihneste pret de-o clipa,
Caci copiii tare-i tipa.
Este vremea prânzului
Si sub ia cerului
Blânda mama iute zboara
Spre a ei dulce comoara.
Din curte, buni zâmbeste,
Caci soarele straluceste,
Soarbe apa fara urma
Rufelor puse pe sârma.
Pe furis, în miez de vara,
Ioachim intra-n camara
Si cotrobaie-n panere
Dupa nuci si dupa mere,
O surpriza dulce, iaca,
Celei dragi acum sa-i faca,
Pe bunica s-o rasfete,
Fiindca-i da mereu povete;
Sa-i prepare o dulceata
Buna dis-de-dimineata,
S-o serveasca pe racoare
Chiar sub via asta mare,
Iara el, sa pape-o cega,
Tolanit fiind pe-o cerga.

Autosugestie

 

În prezentul - ipoteza
circula gânduri desfrunzite
pe carari ce si-au uitat obârsia.
Marsaluieste tulburat
trecutul
umbrit de incertitudini;
calca anemic, rectiliniu
pe trasee –
infundibule ale norocului.
Seminte ale aceluiasi pom,
zilnic facem alegerile necesare.
Oare?
În zare se desluseste
urma proaspata a pensulei
din tabloul continuu
al efectului placebo.

Motanul Ioachim (Vacanta lui Andrei)
 

Chiar de-Andrei este scolar,
Vara n-are stãvilar,
Mereu merge la bunici,
La motanul cu târlici,
Un tovarãs de ispravã,
Ce-l învatã prin dumbravã
Cum cântã tot pãsãretul,
Doar..sã pãstreze secretul!
Si petrece-asa departe
Cam o lunã-jumãtate.
Azi, de pildã, a-nvãtat
Cum sã ridice pe dat’
Grozav zmeu, zvelt, colorat,
Cu mânerul traforat.
Ioachim l-a ajutat
Pe ponei de s-a urcat
Si-a fãcut câteva ture
Prin poiana din pãdure.
A venit si buna, care 
A cules niste cicoare, 
Iar, când s-a întors Andrei,
I-a arãtat un putinei
Ce laptele-amesteca
Si viatã untul prindea.
I-a plãcut si nu-i o vorbã
Cum fãcea bunica ciorbã
Si-o dregea ea cu smântânã
Nemaipomenit de bunã.
Seara-n grajd, pe scãunel,
Astepta c-un castronel
Laptele cald sã primeascã
Si afarã s-o roiascã,
Sã priveascã mândrul cer
Ce-avea chip de lãicer,
Sã bea laptele cãldut
Si-apoi iute în pãtut!
Iar când noaptea dã târcoale
Pe poteci cu iarba moale,
Mosul Ene merge-alene,
Aducând somn pe la gene.
Luna-n baldachin de stele
Tese mândre viorele,
Rãspândeste vise mii,
Pe întinderi albãstrii.
Zâne bune-l viziteazã
Pe Andrei ce-acus’ viseazã
Alte-isprãvi si jucãrii,
Sã-i aducã bucurii.

Cine da verii culoare?

 

Rata noastra, Agripina,
Azi, când înflori sulfina,
Se gândi sezând în iarba,
Linistita, fara graba:
,,Cine da verii culoare,
Ziceti voi, cine e oare?
Rosu, galben-auriu,
Verde-praz si albastriu,
Cine picura în toate
Culori binecuvântate?
Domnul trebuie sa fie!
Ne rasfata-asa cum stie,
Iar noi cum sa-i multumim?
Optimisti mereu sa fim!”

Gânsacul pedepsit
 

Un gânsac înfumurat
Plimbându-se-a cugetat
Ca-i ograda-aglomerata
Si ca ar putea pe data
Sa scape ca de neghina
De puiutii de gaina,
Asa ca-i goni pe toti,
Alergându-i ca pe hoti
Pân’ pe coasta, în gradina,
Si se-ntoarse cu o mina
Inocenta si straina.
Din camara cea de vara,
Cum privea pe geam, afara,
Gospodina l-a aflat,
Puii-ndata a salvat,
I-a dus lânga mama lor
Ce se prapadea de dor.
Gânsacul cel nemilos
Sâsâia cam furios,
Era încordat -  un arc -
Si l-a-nchis o zi-ntr-un tarc!
Na, ca îi sosi momentul
Sa-si încerce tratamentul!
Trist, privea el batatura,
Patrunzând învatatura:
Ceea ce tie nu-ti place
Altuia, în veci, nu-i face!

Minciuna lui Aricel

 

De cu zori, fu zarva, iata,
Cotofana acrobata
Si dihorii- cascadori
Firii dadura fiori,
Executând cu finete
Figuri noi, salturi marete.
Simtindu-se  neglijat,
O poveste-a inventat
Si din colt, înghesuit,
Aricel, nesabuit,
Dând din coate-si facu loc
Pân’ ajunse la mijloc.
,,Stiti voi oare ce-am aflat?”
Rosti el încredintat
Ca va primi ascultare
De la-ntreaga adunare.
,,Stiti ca vulpea-obisnuieste
Prin curti de mai scotoceste
Gurmanda, în misiune,
Dupa gainuse bune?
Si-a-nceput de ieri sa faca...
Oua multe! Si nu-i joaca!
Cel putin, asta-am aflat
De la urs, pe înserat.
De ce credeti voi, pesemne,
C-a lipsit azi? Ce sa-nsemne?
Va spun eu, ca am vazut-o!
Aproape n-am cunoscut-o!
Sta-n bârlog, nu da binete,
Chipu-i lipsit de blândete,
Sigur asta s-a-ntâmplat!”
,,Nu se poate, este saga!”
Mai stii? Poate-o fi beteaga!
Rosti bufnita pe data:
,,Haideti, ne este surata!
Sa vedem care-i pricina
Ce s-a-ntâmplat cu vecina!”
,,Zic…sa nu o deranjam,
Ci în pace s-o lasam!
Nu cred ca ar fi placut
S-o-ntrebam de ce-a zacut!”
Spuse Aricel pe ton
Cam scazut si monoton.
,,Sa mergem, ca nu se poate,
Suntem colectivitate!”-
Toti sarira într-un glas.
Si-Aricel, în acel ceas,
Sari pe-un bustean din cale
Si-l cuprinse-o frica mare,
Zâmbi el cu înteles,
Iepurila îi da ghes,
Toti stateau cu ochii tinta,
Iar el...nu putu sa minta!
,,Stati! Ce-am spus am inventat!
Nu, nu este-adevarat!
M-am crezut neînsemnat,
Nu stiu ce m-a apucat!
Chiar de singur m-am simtit
Trebuie sa fiu cinstit,
Caci minciuna-are picioare
Scurte, dar sfichiuitoare!”

Mariuca
 

Într-o vizita la tara,
Mariuca cea zglobie
Alearga în zi de vara,
Pe toate voind sa stie.

 

Rezemata de-o fâneata,
Întinde alene-un brat;
Miros crud de izma-creata
Duce vântul cu nesat.

 

Fraged freamat lin razbate
Din dumbrava, spre ogor,
Glas de cinteze si soapte,
Iar deasupra, niciun nor!

 

Pe a câmpului marama
Sta copila si alinta
Un pisoi ce n-are mama
Si nici ochi ce stiu sa minta.

 

În sân i s-a cuibarit,
De-acolo nevrând sa plece,
Fata-l ia ca dar primit,
Timpul cu el si-l petrece.

 

Stând apoi lânga bunica,
Cunoaste ceva aparte:
Iute cum e rândunica,
Învata sa faca tarte.

 

Da caprei trifoiul dulce,
De cai n-are nicio frica,
Pe claponi stie sa-i culce,
Ce-are-a face ca e mica?

 

Are Mariuca noastra
Inima cât pentru sapte,
În privirea ei albastra,
Toate se-oglindesc prin fapte!

 

Dinspre tufele de mure,
Vine seara cu racoare.
Încarcat de la padure,
Bunu’-apare pe carare.

 

Mariuca-n cale-i fuge,
Vrea s-ajute pe cât poate,
Pe bunicul ea ajunge,
Afar’ este-aproape noapte.

 

Poposesc ei în odaie
Obositi, dar multumiti,
Râd cu pofta de-o trasnaie
Sunt de glume cuceriti.

 

Mai apoi, adorm senini,
Noaptea tese o poveste,
Luna salta prin malini,
Pe tinuturile-agreste.

Motanul Ioachim (Toamna târzie)
 

Un glas viu, de zurgalai,
Razbate-n poieni, din clai,
Vântul suiera în noapte,
De tresar poamele coapte.
Strugurii au prins a plânge
Simtind ca haina îi strânge,
S-au zgribulit de tot prunii,
Merii urla ca nebunii,
Luna-ntinde brate reci
Mângâind firav poteci.
La geam, Ioachim se-arata
Cercetând gradina toata,
Îsi îndeasa-apoi scufia
Urmarind afar’ urgia.
Frigu’ aduna praf de stele
Ca sa-l toarne în panere,
Zglobii flacari de culoare
Licaresc în noaptea mare,
Felinare cu gumari
La porti parc-au prins lastari,
Plutesc frunze pribegite,
De teroare fugarite,
Cu trupuri marunt burate,
De chiciura înstelate.
Din camara, nazdravan,
Ioachim scoate-un bostan,
Somnul de tot i-a pierit,
Dar cuptoru-i dogorit...
Ghiciti ce-a facut motanul?
A copt iute-ntreg bostanul,
Pregatind pân’ dimineata
O placinta si-o dulceata!

Destine siameze


Ne-am întâlnit privirile
dincolo de oglinda cea veche
ce pastra amintiri
si replici cusute pe carâmbul timpului,
de când orele de abia prinsera a gânguri,
de când jubila pamântul în pâslarii cafenii,
iar soarele naviga în piroaga de jaratic.
Arborii au prins rod
si-odata cu ei ne-am început periplul
azi ferecat în cutia
al carei traforaj vorbeste
despre cerboaicele cu ochii limpezi
si mai cu seama
despre destine siameze.

Joc de suprapuneri
    

Pe scena vie
Mai e ceva definitiv?
Plante, roci,
Supuse transformarii -
Oameni, seminte ale învierii
Într-un joc de-a v-ati ascunselea,
Caci din orice cotlon
Priveste iscoditor Thanatos.
Ochii se multiplica ametitor
Si peste mâinile tale
Se asaza mereu altele noi,
Pâna când ochiul interior
Se va deschide pentru plenitudine.
Pâna atunci asteptam,
Într-un joc de suprapuneri,
A ne întâlni cu non-timpul
Din care-am început.

Proces de vindecare
 

Soarele, fruct dat în pârg,
Se priveste în turcoazul fluid, înspumat,
Înoata cu delfinii,
Întârzie printre coloniile de corali ale Marii Rosii,
Cerceteaza tropicalele mlastini de mangrove,
Face snorkeling, fascinat de lumea submarina,
Si, tiptil, dupa-amiaza,
Se furiseaza într-un hamac,
Pentru siesta.
De aici, priveste lumea
Când cu un ochi,
Când cu celalalt,
În cautarea perspectivei favorabile.
Alearga si striga liber pe tarmul muntos,
Pentru a eluda
Pericolul emotiilor reprimate.
Spre seara, tolanit pe nisip,
Surâde,
Stind ca orice vindecare
E o lectie de viata.

Vis lucid
 

Raceala de piatra, timp mut…
În fata, nacluca tâsni,
Rostogolindu-se ca un cristal negru
În padurea ai carei pereti
Posomorâti, cocosati,
Se-apropiara
Ca-ntr-un cleste.
Ochiul ei ne privise aspru, neclintit,
De pe un colt de stânca.
Împrejur, culorile se diluara,
Privirile noastre desperecheate
Cautau avide sensul întâmplarii.
Abia într-un târziu,
Bratele de funingine m-au cautat
Si-am sagetat azurul infinit
Doar pentru a ma prabusi
Împacata
La pieptul tau.

Tango prin timp
 

Câteodata, involuntar,
prind povestea noastra
de-o muchie nefinisata,
dar cuvintele-arome
se sparg în cristelnite
si se fugaresc,  
hohotind prin artere.
Ne ciocnim în astral.
Asa-am aflat ca ai renuntat
La doza de adrenalina,
nedorind altceva
decât o dulceaga stare de bine
si, eventual, sa-ti deschizi
o cafenea cu aer interbelic.
Uneori se-ascute simtirea
nascuta din glasul albastru
al marii ascunse în noi
si-atunci ma privesti trist
din departari estompate.
Cu cât ma apropii,
cu-atât imaginea
se adumbreste,
lasând vizibila
doar lacrima.

Motanul Ioachim (Cumatra vulpe)

 

Mare taraboi afara!
Ce sa fie, bunaoara?
Cum era noapte-nstelata
Si, trezit asa deodata,
Pe-o ureche cu scufia,
Ioachim iesi sub via
Cea cu struguri tamâiosi,
Sari degrab’ în galosi,
Zapacit si adormit,
Când prin dreptu-i a tâsnit
O naluca roscovana,
Cu miscari ca de cucoana.
Atât apuca sa vada
Din ce se-ntâmpla-n ograda.
Cineva se strecura,
Trei gaini de înhata
Si dadu bir cu fugitii,
Cu noile achizitii.
În curând larma fu stinsa,
Curtea de pace cuprinsa,
Iar prin iarba se-adunau
Cosasii de târâiau.
Se crapa curând de zi
Si nimic nu îl opri
Pe-Ioachim sa cerceteze,
Gainile sa-si salveze.
S-a plimbat în lung si-n lat,
Doar-doar l-o afla în sat
Pe hotul ce-a sterpelit
Trei gaini si a fugit.
Cautând de zor raspunsul,
Pe tapsan dadu de ursul,
Ce-ntr-o clipa-l lamuri
Ba chiar îl si însoti
Spre cumatra vulpe, care
Se duse-n ascunzatoare
Si tocmai se pregatea
Mic-dejun bogat sa ia.
- Pesemne-ai considerat,
În cuibar când ai umblat,
Ca va fi ca în poveste,
Nici ca voi prinde de veste?
Vazându-l pe mos Martin,
Vulpea spuse ca un chin:
- Ia-le tu! Nici nu sunt bune!
Par atoase si batrâne!
- Nu te-ai cumintit si parca
Ceri acu’ sa ramâi bearca!
Pentru-asa un pocinog
Trebuie sa lasi zalog!
Pedeapsa vulpea-si primi,
Fara coada o zbughi
Speriata, prin padure,
Jurând ca n-o sa mai fure.

Motanul Ioachim

(Oul cât camila?)
 

Azi, în sat, fu verva mare,
Nu stiu cum s-a întâmplat,
Iesind Ioachim la soare,
Ceva ciudat a aflat.

Se facea ca pe câmp, iata,
Pasarile ce zburau,
Oua mari lansau deodata,
Iar satenii le prindeau.

Unii întinsera plase,
Altii-n brate le-nhatau,
Era circ pe lânga case
Si cu totii alergau.

Ce trasnaie mai e asta?
Spuse îndoit motanul.
S-o fi abatut napasta,
Ceru’-o scutura caftanul!

Îsi lua el târlicii verzi
Si porni cu lumea toata
Pe ulite, prin livezi,
Dar…scorneala-i gogonata!

Clar ca unii, cu de-a sila,
Minciuna o coc ad-hoc,
De fac oul cât camila
Si cu-emirul la un loc!

Când a mai rodit asa ceasul?
 

Oglindita în tine
Nu mai zaream
Marginile fiintei noastre.
Cerul împrumutase lumina
Din nimburile arhanghelilor,
Adapând din nemarginire
Blânzi unicorni.
Cocheta, o stea îsi admira
Reticulara privire
În apele repezi
Si zâmbetul ei
Facea glia sa dantuiasca.
Oare când a mai rodit
Ceasul
Atât de profund ca atunci?

Panta rhei
 

Ca un apostat, urla prin vai adânci,
Surprins de-o viitura;
Îsi întindea navalnic bratele
Spre cerul ce scapara
Din copite de foc.
Târziu,
Din tulnic se rostise
O chemare
Cu tâlc neînteles.
În aurora,
Linistea stapânea zarea,
Iar Timpul tusea sec,
Iesind din bivuac.
De pe clavicula zorilor,
Grijile lui pareau
A se disipa în aval,
Odata cu ploaia de mai.
Cobora abruptul alpin,
Dar urma de pe stânci
N- avea chip
Si-nfipta-n plamâni sta o hidra,
Ce chinu-i marea neîncetat.
Speriat, închidea pleoapele,
Soptea gliei eresuri de-altadat’,
Anina visuri pe ramuri de-alun,
Împreunându-si mâinile
Pentru rugaciune.
Cerbii boncaneau
În cautarea ciutelor, departe.

Autoscopie

 

Amiaza. Taceri de fluturi.
Euritmic, lumina loveste în storurile lasate.
Lunecând de pe trepiedul trecutului,
Devine dureroasa ca o arsura.
Priveste!
Se strecoara pe volutele gândurilor,
Prin pâlnia incertitudinilor mustinde,
Netulburata nici de legiunea îngerilor întârziati,
Nici de hohotul cuvintelor nerostite
Si poarta-n zbor de albatrosi
Iubirea-amfora plapânda.
Priveste-o!
Valurita, iarba cerului i se-agata rebela în plete,
Împresurând spatiul
Cu proaspata aroma de bujori.
Ai cunoscut-o cândva, sfioasa,
Furisându-se-n causul sufletului tau.
Azi, ea te lumineaza,
Tot ea produce curcubeie,
Masoara timpul
Ce-si împlânta radacini puternice-n jur
Si-asculta cum cresc febril
Urmele pasilor în doi.
Da-mi mâna!
Priveste-te!

Serata în padurea piticilor

 

În padurea cu pitici,

Nu departe de aici,

Traia doamna veverita

Ce proba mândra altita

Si-o catrinta înflorata

Aleasa pentru serata.

Astfel ca în zori de zi

Invita toti bobocii

La concertul cu fanfara

Gazduit în zi de vara

De piticii cu târlici,

Cu barbi lungi si straie mici.

Pe scena se perindara

Iepure cu-a sa vioara,

Aricel c-un contrabas,

Doi mistreti cântând pe nas,

Veverita intra-n joc,

La tâmple cu busuioc,

Raspândi dulce fior,

Interpretând din folclor.

Apoi patru cotofene

Adusera sânziene -

Coronite împletite,

Pentru interpreti menite.

Sprijinit într-un toiag,

De veghe în crângul drag,

Amic frasinilor noi,

Sta bucuros Mos Trifoi,

Care-acum aplauda

Si-n loc nu mai adasta.

Chiar padurea fremata,

Luna martora era;

De spectacol fermecata,

Sclipi la a noptii poarta.

Doar târziu, spre dimineata,

Adormi pe o fâneata.

Motanul Ioachim

(Seara, la tara)

 

 

Bucataria de vara
Seara-ascunde o comoara:
Ioachim face naut,
Sarmale-n vase de lut,
Fierbe laptele-n ceaun,
Dupa obicei strabun,
Mamaliga-i aburita,
Recent luata de pe plita –
Ospat din plin meritat
De motanul cel baltat.
Peste tot e rânduiala,
Nu-i treaba de mântuiala!
Ioachim e chibzuit,
Ceva învatând de mic:
Ce face-omul gospodar –
Vara sanie, iarna car!
Din grajd, mugeste Joiana,
Mestecând agale hrana:
Fânul si-un brat de trifoi,
Caci manânca pentru doi.
Aducând somn prin malini,
Vine noaptea cu pasi lini,
Licuricii îsi fac rondul,
Ornicul bate iar gongul,
Este vremea de-nnoptat,
În asternut de visat...
Ioachim priveste-o stea,
Ciufulit, dupa perdea,
Apoi face tusti în pat,
C-are mâine de lucrat:
De plivit, araci de pus,
Munca multa pân’ la-apus.
Iar tu...iute la culcare,
Doar asa vei creste mare!

Camera de reflectie


 

Dincolo de peretele de sare,

se scutura un cnut de flacari

zamislit de gnomi.

Treptat, defileaza

amfore,

sculpturi ronde-bosse,

strazi înguste, pavate cu piatra,

cântareti cu laute,

obuze,

paturi de arme,

rândunele.

Nu s-a dizolvat

nicio serie de întâmplari

datate azi cu radiocarbon,

însa noi,

pelerini cu visuri fulguinde,

am renuntat

a mai astepta.

N-am uitat, dar am ales

sa mergem mai departe.

Ortoexistenta
 

Aschii albastre
freamata pe sprânceana relativismului,
simtind înregimentarile drept artificiale
si realitatea, precum nisipurile miscatoare,
în continua cladire.
Dejucând planul taietorilor de lemne,
neîncetat, câtiva arbori îsi plamadesc solul,
îsi racordeaza fiinta la ortoexistenta,
raspândesc seva printre pleoapele timpului
cu trup ghebos.
Cresc mereu paduri de existente efemere,
dar putini arbori cu radacinile în sus. 

Lectia de înviorare
 

Prin pãdurea de aramã,
Cu dantelatã nãframã,
Trec în zori, în zi de luni, 
Ai pãdurii amici buni. 
Iese-acum ca dintr-un cufãr, 
De prin tufe de ienupãr,
Speriat ca vai de el, 
Delicat, strâns covrigel,
Un ghemotoc de blãnitã
Cu ochi negri si coditã.
Din mustãtile cernite, 
Strâmbã iute, pãsãmite,
Urechilã, cãci nu-i place
Sã-l trezesti, sã nu-i dai pace.
Aricel îl ia-n primire:
,,- Hai, nu sta în adormire!
Vino, iatã, cu noi toti
Sã dansezi si tu de poti!
Ia te uitã, Martinel
Tine hangu-ncetinel,
Are clop, pieptar cu ciucuri,
Iscusit e-n giumbuslucuri!
Cu drag ni s-alãturat,
Cãci s-a lãsat de furat, 
A noastrã vulpe cochetã,
Renumitã ca atletã.
Sã pornim cu mic cu mare
Lectia de-nviorare!
Unu, doi! Unu, doi!
Bate toba-n ritm vioi!
Trei, patru, cinci, sase!
Haideti toti afar’ din case!
Sapte, opt, nouã si zece
Nimeni pe noi nu ne-ntrece!"
,,- Da, e bine Aricel,
Asa voi fi voinicel, 
Sãnãtos, îmbujorat,
Poate…chiar neînfricat!" 
Si-asa sprinteni fiecare,
Bucurosi, se pierd în zare, 
Fac tumbe de veselie,
Se întrec pân’ spre câmpie,
Sã aibã corp sãnãtos,
Si gândul mereu voios!

Imprevizibile, coboara si-acum


Dintre stelele galbene,
În lanul de maci,
Lânga umerii tai.
Noaptea lasa urme
Ce ti se târasc pâna la usa.
Tulburate de dor ravasitor,
Aici, pe pamânt,
Vârtejuri de umbre
Se stârnesc prin holde.
Cuprinsa de reverie,
Luna se tot leagana
Într-o coarda de pian.
Spui o rugaciune
Si negi mereu ca te doare.
Totusi, cine cunoaste mai bine
Glasul tristetilor tale?

Imprevizibile, coboara si-acum


Dintre stelele galbene,
În lanul de maci,
Lânga umerii tai.
Noaptea lasa urme
Ce ti se târasc pâna la usa.
Tulburate de dor ravasitor,
Aici, pe pamânt,
Vârtejuri de umbre
Se stârnesc prin holde.
Cuprinsa de reverie,
Luna se tot leagana
Într-o coarda de pian.
Spui o rugaciune
Si negi mereu ca te doare.
Totusi, cine cunoaste mai bine
Glasul tristetilor tale?

La capatâiul timpului
 

Între cer si pamânt
timpul îsi cauta haotic
bulbii nemuririi.
Cuiburile împletite ale berzelor
au ars tacut
în valvataia asfintitului.
Mesteceni cu trunchiurile
rasturnate-n frunzisul de opal
se uita prin lume
ca-n sita,
cu ochii împaienjeniti de absurd.
Într-un târziu,
din picaturi de noapte
se decupeaza lumina;
atinge cu degete subtiri
dealurile, clape de clavir,
ce-si pasc timpul, ciclic, pe pamânt.
Pasari albe – oamenii -
tâsnesc electric spre cer
cu tipat – jumatate târziu, jumatate vis.
Disolutia nu-i decât pura devenire
si atunci...
de ce-i atata tristete-ntr-un sfârsit?

Visul ursuletilor

 

,,Sa plutim pe-ntinsul marii,
Lumii înconjur sa-i dam,
Sa aflam tainele zarii,
Lucruri noi sa învatam!”

 

Da, asa gândeau odata
Si visau doi ursuleti
Sa pluteasca vreodata
Pe o nava, îndrazneti.

 

Marea, ea, avea ceva,
Un mister si o chemare
Care-n larg îi atragea,
Punându-i la încercare.

 

Venea seara si-mbracau
Pijamalele-nstelate,
Pretutindeni navigau,
Pe oceane minunate.

 

Se-ntâlneau cu Magellan
Si atâtea-si povesteau,
Lui Elcano Sebastian
Mare stima îi purtau!

 

Mama-urs îi asculta,
Ofu’-si spunea fiecare,
Ea pe gânduri se lua
Si rostea cu apasare:

 

,,Fagurii cei mai gustosi,
Zmeura cea rosioara,
Pestii baltii zvelti, frumosi,
Cu nimic nu se compara!

 

Dar, de voi sunteti în stare
O barca sa construiti,
Veti porni în cercetare,
Râul sa îl îmblanziti.

 

Vii primejdii sunt pe mare,
Trebuie s-o luati usor,
O stea calauzitoare
Va ramâne acest dor.

 

Sa-nvatati tainele lumii,
Orice-alegeti, nu uitati:
Voi sa va aveti ca fratii
Si visul sa vi-l urmati!”

Coerenta amniotica


Culcat în iarba,
gândul, supravietuitor al cataclismului,
priveste nedumerit lumina orbitoare – spice valurite
în care se scalda.
Nu i se mai ghemuieste frigul în suflet...
Cauta locul
unde inima i-ar începe din nou sa bata.
Arome de cimbru salbatic
danseaza frenetic în jur,
învaluindu-i umerii într-o binecuvântata îmbratisare.
Tavanul de nori
îl cerceteaza surprins
si-atât de intens,
încât unul devine imaginea rasturnata
a celuilalt.
Departarile ard dorurile pribegite –
tic-tac!

Tristetea lui Vasilache
 

Vasilache-i papagalul
Din colivie scapat;
Usa deschisa fusese,
Asa ca el...a zburat!

 

În desis de tei se-ascunse,
De-acolo privi buimac
Ce grabita este lumea
Si cum pare...fara leac.

 

Ispitit de-oras, de oameni,
Porni într-o promenada,
Urmari cum defilau
Oamenii ca la parada.

 

Vazu cum ea, bunicuta,
N-are vreun cuvânt de spus;
Rasfatat, Alin dicteaza,
Jucaria si-a distrus.

 

Bate din picior pe data,
Vrând balon si-acadea,
Tipa iarasi la bunica
Tractoras acum sa-i ia.

 

Sus, în capul strazii, iata
Un sofer e afectat,
Grabit foc si neatent,
Un om a si-accidentat.

 

Vânzatoarea de la ziare,
Plictisita, ea zoreste
Un pensionar s-aleaga
Publicatia ce-o doreste.

 

Trist mai este Vasilache
N-a gasit ce a sperat,
Totul poate-avea afara
Un final neasteptat.

 

Obosit se-ntoarce-acasa,
Dupa ce a colindat
Toata ziua, fara tihna,
Orasul în lung si-n lat.

Stropi de lumina

 


Noaptea pãseste în poante de balerinã.
Palidul ieri
îsi culcã suspinul
în adâncurile fluide, fosninde,
îsi arde sovãiala
pe rugul aurorei boreale;
abisurile nu se mai cascã sfidãtoare,
cercetându-l mirate,
multiplicându-i-se-n celule;
nici clipele, desprinse din ram,
nu mai tremurã îmbrãtisate
pe banchizele-nsingurate,
cãci din cer
cad stropi de luminã
pe lintoliul
ce-si pierde urma
în legendã.

Panta rhei
 

Ca un apostat, urla prin vai adânci,
Surprins de-o viitura;
Îsi întindea navalnic bratele
Spre cerul ce scapara
Din copite de foc.
Târziu,
Din tulnic se rostise
O chemare
Cu tâlc neînteles.
În aurora,
Linistea stapânea zarea,
Iar Timpul tusea sec,
Iesind din bivuac.
De pe clavicula zorilor,
Grijile lui pareau
A se disipa în aval,
Odata cu ploaia de mai.
Cobora abruptul alpin,
Dar urma de pe stânci
N- avea chip
Si-nfipta-n plamâni sta o hidra,
Ce chinu-i marea neîncetat.
Speriat, închidea pleoapele,
Soptea gliei eresuri de-altadat’,
Anina visuri pe ramuri de-alun,
Împreunându-si mâinile
Pentru rugaciune.
Cerbii boncaneau
În cautarea ciutelor, departe.

Vox clamantis

 

Crepuscul - decor sepulcral.
Nimicul cuprinde
cu brate noduroase
spaima, revolta, declinul,
nevroza si febra viscerala laolalta.
Din calimara,
poetii pot coagula cu greu
stari în silabe.
Ca pe maidan,
literele, schizofrenice,
alearga pe catalige,
purtând pe umeri
cuvintele - bufoni tristi.
Clovnii lumii parasite
au buzunarele pline de sensuri
din care cladesc
incomode întrebari.
Azi, când grijile si-au rupt în coate hainele
si-asteapta cu pupilele dilatate
finalul teribilei nopti valpurgice,
omenirea îsi striga disperarea
precum Orfeu,
fuge tipând înfricosata
ca-n tabloul lui Munch.
Oare în urma va ramâne
doar o voce
care striga în pustiu?

De unde-ncepe vesnicia?

 

De veghe la propriul capatâi,
O întrebare bântuie si acum
La geamandura clipelor desfrunzite.
Pleoapa rememorarii se-nchide
Când si când
Pentru a picta ploile pasilor pierduti.
Parea ca timpul apasase pentru tine
Pedala de frâna,
Adunând lumina-n privirea de sibila.
Doar tu cunosteai cântecul cubului
Cuibarit într-o sfera...
La asfintit, universul se dadu de-a dura
Si-agata de trupul tacerilor
Ce facura coada la spovedit
Un inel
Pe care inscriptiona
Cu aschii de vis
,,Pe vecie!”

Dincolo de curbura scoartei terestre
 

Mai stii când reglam apusuri de soare
Si ne-abandonam pretutindeni
Într-o fiintare profunda?
Trageai din pipa-capriciul comod
Al serilor eclatante de vara-
Mâna-n mâna, calatoream
Pe claviatura astrala.
Visele ne erau ferestre-naripate
Spre orizontul altor lumi.
Dimineata purta coroana
De spuma alba,
Iar apa scânteia atinsa
De lumina franjurata...
Mi te-ai inoculat în celule,
Astfel ca si azi, ma-nalt spre tine
Ca o pasare de-argint,
Stiind ca ne vom întâlni
Dincolo de curbura scoartei terestre.

Ninsoare, în brumarel


 

Ce mai vifor si ce zloata

Napadi gradina, iata!

Galbioare brumarele

Stau chircite, vai de ele!

 

Huruie-n soproane vântul,

Înghetat e-ntreg pamântul,

Viscolul arbori îndoaie

Si ne-aduna în odaie.

 

Tu, mai iarna, asa vii,

Cu ger si nori fumurii?

Tremura, stranuta satul,

Zici c-a sosit nefârtatul!

 

Suparata esti, caci iara

Toti se-ascund si se coboara,

Nimeni nu îti iese-n cale,

Sa te-ntâmpine în vale.

 

Treci apriga si mâhnita,

Peste firea adormita,

Calci hotarele-n nestire,

Lasi câmpuri în amortire;

 

De ce vii asa hai-hui,

Din înaltul cerului?

Te dezlantui far’ de stire,

Fara dram de prevestire...

 

Nu mai fi capricioasa,

Ci-n hlamida matasoasa,

Vino lin, cernita iarna,

Din a cerului lucarna!

 

Atunci te vor astepta

Copilasii-n calea ta,

Veseli ca primesc în dar

Neaua deasa, în brumar!

PARTENERI

akm.JPG
logo.png
rgnpress-logo_x.jpg
  • Grey YouTube Icon
  • Facebook - Grey Circle
  • LinkedIn
  • Instagram

Licența RTV Unirea - AKM Austria © Copyright Radio TV Unirea 2010 - 2020

powered by: a2 multimedia