Arhiva poezii
Părintelui meu
Părintelui meu
Dacă tu te-ai pierde-n noapte,
Aş schimba stelele-n şoapte,
Glasul lor să te-ocrotească,
Paşii să ţi-i însoţească.
Dacă tu-ai găsi în cale
Plai mai dulce colo-n zare,
Ţi-aş trimite roi de vise
Pân’ spre porţile deschise.
Dorul mi-ar ploua cu clipe
Deşirate-n reci risipe,
Genele mi-ar prinde-n plase
Calde globuri de mătase.
În vise când aş descinde,
Scări de ametist aş prinde
De coloanele-opaline
Ce m-ar duce iar la tine.
Atunci ai afla pe dată,
Dragostea-mi de tine, tată!
Dacă tu te-ai pierde-n noapte,
Aş schimba stelele-n şoapte,
Glasul lor să te-ocrotească,
Paşii să ţi-i însoţească.
Dacă tu-ai găsi în cale
Plai mai dulce colo-n zare,
Ţi-aş trimite roi de vise
Pân’ spre porţile deschise.
Dorul mi-ar ploua cu clipe
Deşirate-n reci risipe,
Genele mi-ar prinde-n plase
Calde globuri de mătase.
În vise când aş descinde,
Scări de ametist aş prinde
De coloanele-opaline
Ce m-ar duce iar la tine.
Atunci ai afla pe dată,
Dragostea-mi de tine, tată!
Dor de zori...
Neastâmpărat,
Gândul bricolează
Pe grumazul răzorului golaş.
Cu surtucul găurit
De dor de zori şi de-amiaz’,
Îşi urlă târziul prin măceşi.
Rămâne în picioare
Şi-şi face cărare spre coastă,
Într-o încercare neistovită
De a cuprinde veşnicia-n braţe.
Plonjează-ntr-o căpiţă
Scormonind cu sete
După ziua cu flori de câmp
Împletite-n cosiţele fecioarelor
Ce săltau jucăuşe prin crângul străbun.
Glas de mierle, apoi răcoare-agasantă...
Asfinţitul trosneşte prin oase
Cu glas de clavir şi gene-chiparoase...
Gândul învechit, străin de bolta nopţii,
Se-ntoarce sfârşit în odaia
Unde, din unghere, zoreşte amintirea,
Pe chip c-o mască veneţiană.
Mâine nu mai e zidit în el,
Iar ieri e prea slăbit
Pentru iureşul amintirii de azi.
Doar grădina, redată-n acuarelă,
E pusă la dospit pân’ dimineaţa...
Străinul
Fredona rătăcirea când l-am găsit în port,
naufragiat, la sfârşit de octombrie,
retras sub borurile prea largi, pătate de vreme,
apăsat de dorul de-ai lui, de vatra strămoşească,
de ce-i mai rămăsese din bruma anilor.
Soarele scăpăta peste deal,
diluat în aşternutul serii;
cerul, şi el neînţeles, fumega-n copite de cai...
Un sunet de toacă, despletit din liniştea mării
îi seca lacrimile tânguite-n privirea
adâncă, răscolitoare,
ce nu-şi găsea alinarea.
Lumina candelei îl smulgea beznei
torcând gânduri rebele pe faldurile frunţii.
- Mă simt străin în ţara-mi! rostea necontenit
frângându-şi palmele de tâmple...
Cromozomii lui, contemporani cu cei ai pelasgilor,
refuzau a se dispersa obedienţi în retina vremii,
încifraţi ca-ntr-o carte de tarot,
încolonaţi în marşul dictat...
- Norii plâng când cerul îşi pierde sfinţii,
când nu mai sunt plasturi
pentru ipocrizie ori slavă deşartă,
dar mereu, cu încăpăţânare,
vor vâna curcubeul!
îi tot şopteam pribeagului, în noapte...
- Sunt doar străin...de lume şi de tot,
dar demn, n-am să-mi plec fruntea
nicicând în faţa lor!
Armonii celeste
În adieri de mălini,
Buzele mele îndrăgostite
Zămislesc în cavalcade
Îngeri cu aripi de safir
Ce-ţi intonează pe furiş
O muzică a sferelor.
Priveşte, iubite, în zare!
Armăsari despletiţi
Ne-ntâmpină zborul,
Acum, când apusul
Îşi brodează ia de chihlimbar!
Păstrează-mă pe veci
În surâsul tău adolescentin!
Hai, vino! Cerul şi-a-nnodat
De lujerii nopţii
Moale maramă de mătase,
Aşteptând
Dăruirea noastră!
Călător prin condeie
Nepieritor, Cuvântul
Nu poate fi nicicând uitat
Sub chepeng zăvorât.
E mugur de lumină,
Minune cioplită
În inima poetului.
Pe cer se preumblă
Herghelii de cuvinte
Neînşeuate încă.
Tropotesc zglobii
Şi-alunecă pe raze
Spre boabe roşii de măcriş,
Pe plăpumi de pâraie
Ce şerpuiesc spre stâne,
Prin văi cu stânci abrupte
Ori şisturi calcaroase.
Pe drum, salută marmotele
Prin vizuinele lor subterane,
Cutreieră sălbăticia
Pe coamele zimbrilor,
Vâslesc cu ferăstraşii mari,
Gângurind sub pene...
Şi-apoi, cu suflu nou,
Poposesc ascultătoare,
Strunite de-un iscusit condei.
Amprenta privirii tale
Iubire – pasăre rănită
în cioburile vitraliului letargic
al sufletelor răvăşite -
nu te mai zvârcoli
prin măruntaiele înfierbântate
ale sticlei opalescente!
Tu cauţi şi-acum sensul rătăcit
printre clipele din care creşteau
lujerii stângaci ai dăruirii noastre...
Secundele acelea ne sunt astăzi
gravate cu scalpelul agoniei
în măduva simţurilor.
Măiastră făptură,
cine te-a minţit,
cine ţi-a făgăduit nemurirea?
Distanţa a zdrobit acut,
a-ndoliat toate anotimpurile,
purtând amprenta privirii lui
dependente de mine,
adunând aroma viselor mele
pasionate de el...
Stăpâna regatului de nea
Pe dealuri, în fapt de seară,
Norii-au început să cearnă
Flori gingaşe, roi de albine –
Dalb alai de crinoline.
Iepuraşii au ciulit
Urechiuşele de-argint,
Căci de sus, de pe colină,
Cobora mândra regină.
Şi venea grăbită-n cale,
În straie de sărbătoare -
Acuarelă cu sclipici
Să-i încânte pe cei mici.
Beţigaş de jad avea
Şi-ndată ce-l rotea
Apăreau din crisalide
Fluturi cu aripi lucinde.
Aşeza-n strat generos
Omăt moale şi pufos,
Dăruia salbă, brăţară,
Brazilor, pe drum de ţară.
Le punea globuri, beteală,
Cutiuţă muzicală,
Daruri multe, acadele,
Tot să te înfrupţi din ele!
Din troiene fragede
Căprioare sprintene
Ieşeau suple, pe furiş,
S-o zărească-n luminiş.
Sania-i cu reci tălpici
Era trasă de-opt pitici
De stăpână răsplătiţi
Cu dulciuri şi cu simiţi.
Şi-a trecut iute regina
Fermecata şi calina,
Sus, spre cerul stânjenel,
Tot sunând din clopoţel.
Colindători
Clinchete de zurgălăi
Lin coboară dinspre văi,
Prin zăpada afânată,
Doar de viscol vânturată.
E un ger cumplit afară,
Dar colindătorii iară
Au purces cu mic, cu mare,
În noapte de sărbătoare.
Au cojoace lungi, miţoase,
Opinci staşnice, frumoase,
Cuşme, broboade brodate,
Traiste mari, cu roş’ vărgate.
Merg cu toţii, cântă-n cor,
Colindiţa noast’ cu dor,
Au harapnic şi buhai
Şi coboar-acum pe plai.
Vin voioşi la gospodari,
La case de oameni mari.
Frumos cântă în cerdac,
Gazdei să facă pe plac.
După ce sunt răsplătiţi
Cu mere, colaci, simiţi,
O pornesc agale-n cale,
Spre bordeiele din zare.
Pe la toţi să se oprească,
Naşterea LUI să vestească
Şi s-aducă voie bună
Şi trăirea cea străbună.
Îţi voi zidi o lume...
De vrei,
Îţi voi împrumuta o coastă
Din care voi şterge
Urmele morţii.
Pe arcuşul clipelor
Voi presăra iubirea.
Îţi voi clădi o lume
Modelată
Din inimă ce arde -
Cuptor alchimic cu plămadă
De vis de-reîntregire....!
De vrei,
Voi fi pilotul
Zborului tău fragil.
Te voi ghida
Spre zări în care zăpezile
Să nu te mai cuprindă.
Şi-am să aprind în sobă
Aripi de veşnicie,
Să uiţi în zori
Flămândul dor
Ori toamna-ncercănată
Şi pustie
Ce-ţi adăsta pe pleoape...
În mantaua solitudinii
Timpul fluieră a pagubă
În gara din care niciun tren
Nu mai pleacă.
Uitarea mai colindă, domoală,
Bezmetice coridoare părăginite
Şi socoteşte răbdătoare cupeurile
Căptuşite de golul absenţei.
Trupurile trenurilor de călători
Zac abandonate pe şine
Răspândind fetid miros de carne arsă.
Rareori, vântul leagănă-n zadar
Tăbliţele corodate
Pe care se-odihnesc
Cu litere de-o şchioapă
Destinaţiile.
Fără ţintă, amarul înaintează
Pe gerul nemilos
De-a lungul liniilor ferate...
Îşi ridică gulerul mantalei
La care ţine nespus
Întocmai ca funcţionarul acela, Akakievici...
Se-aşază şi-aşteaptă finalul poveştii,
Acolo, în gara din care
Niciun tren nu mai poate pleca.
Portret de anotimp
Caleidoscop cu zboruri de cocori,
Unde mi-e locul în ochii-ţi policromi?
Tu, primăvara mea, respiri în păşunea-ţi subalpină
Parfum de cimbrişor sălbatic, lămâiţă...
Te ascunzi, calină, în susur de petale foşnitoare,
Sărutate ştrengar de soţul tău, zefirul!
Alergi grăbită spre silueta fragedă
A pădurii de cireşi sălbatici, înfloriţi...
Acolo, se cască vorace guri de avene-ntunecate,
Prin care te plimbi la amiaz’ discretă, despletită -
Primăvară şăgalnică, adu din berlina-ţi de flori
Scânteia de speranţă, potirul plin de vise!
Sau m-ai uitat în buzunarul de acum un an?
Cerul meu, să ştii, te-aşteaptă credincios,
Pe-aceleaşi trepte durate în eter.
Străinul
Fredona rătăcirea când l-am găsit în port,
naufragiat, la sfârşit de octombrie,
retras sub borurile prea largi, pătate de vreme,
apăsat de dorul de-ai lui, de vatra strămoşească,
de ce-i mai rămăsese din bruma anilor.
Soarele scăpăta peste deal,
diluat în aşternutul serii;
cerul, şi el neînţeles, fumega-n copite de cai...
Un sunet de toacă, despletit din liniştea mării
îi seca lacrimile tânguite-n privirea
adâncă, răscolitoare,
ce nu-şi găsea alinarea.
Lumina candelei îl smulgea beznei
torcând gânduri rebele pe faldurile frunţii.
- Mă simt străin în ţara-mi! rostea necontenit
frângându-şi palmele de tâmple...
Cromozomii lui, contemporani cu cei ai pelasgilor,
refuzau a se dispersa obedienţi în retina vremii,
încifraţi ca-ntr-o carte de tarot,
încolonaţi în marşul dictat...
- Norii plâng când cerul îşi pierde sfinţii,
când nu mai sunt plasturi
pentru ipocrizie ori slavă deşartă,
dar mereu, cu încăpăţânare,
vor vâna curcubeul!
îi tot şopteam pribeagului, în noapte...
- Sunt doar străin...de lume şi de tot,
dar demn, n-am să-mi plec fruntea
nicicând în faţa lor!
Pe prispă
Pe prispa casei... mă aşteaptă MAMA...
când urmă nu-i de mine nicăieri,
m-am dus cu „Valul diasporei”
vâslind speranţele-n dureri.
Şi bat pe zero mai în toate
dar am ce mi-am dorit.
„Străinătate – necunoscutul infinit”
„Libertate – comunicării cu porţile-ncuiate”
„Societate – de muncă avem dar nu se poate”
Străină prea frumoasă, cu drum întors te-ai logodit.
„Dreptate – instanţe din granit, feriţi-vă de legi în circuit.”
Facem ce putem, ba ce ne lasă, prea rar ce ne-am dorit,
ades - amar.... ce nu mai vrem.
Nu există nimic gratuit.
Tribut al existenţei de plătit.
Pe „Planeta Albastră”
TU şi EU
Amarul cre-l arde o MAMĂ
Îl ştie numai DUMNEZEU.
Unite
La umbra vorbelor
tale mamă,
îmi primenesc gândirea.
Mă dojeneşti blând.
Înlăcrimate genele-mi picură
Iertare !
Aripi imense de înger...
braţele tale mă cuprind.
Iubitoare străluceşti mamă !!!
Suntem unite.
Sifora Sava
Copacul "Unirea"
Prin freamăt de unde...
cu adieri creştine.
Ne-am adunat să te cinstim.
Copac cu ramuri de lumină...
crescut ĩn diaspora - vieneză - românească,
prin seva ta: Limba, muzica, artele, pe meridianele
"Planetei Albastre" ĩnflorească.
Ai rezistat la vremuri triste cu nevoi... chiar
când vuia furtuna... plesnind speranţele din noi.
Te-ai ĩnălţat cu demnitate şi oameni buni ne-au ajutat.
Vă mulţumeşte "Unirea" copacul ĩnălţat.!!!
În urma lui Isus Hristos... apostolul Andrei
păşeşte printre noi...cu binecuvântarea:
"Iertaţi-vă, uniţi-vă, iubiţi-vă...românii mei."
Meridiane noi de informare *radiotvunirea* propagare.
În horă cu mâininile ĩntinse ne unim, cu inimă ferbinte
ne-nvârtim...bucuroşi... cântând vă mulţumim !!!
Dedicaţie Asociației Unirea la 10 ani de activitate.
1.Decembrie 2013. Sifora Sava
Bunica
Sunt în amurgul violet, am plete argintii. Cum se cuvine te-am primit ca pe - o comoară printre vii. In cuibul părintesc vom fremăta – paradoxal în timpuri noi şi pentru tine un ideal. Din lacrima divină încerc, să adun. Deşi nu merit. Cununa înţelepciunii. Belşugul sănătăţii. Viaţa şi pacea lumii. Covor pe drumul vieţii. Pentru tine IOANA NEPOŢICOSifora Sava 10 octombrie 2013
Coşuri plutind
Prin sfânta rouă noaptea, coboară... aroma... fructelor, legumelor comoară. Grădinile, livezile... se prăpădesc de atâta... bogăţie... frumuseţe... proprietarilor...bineţe. Coşuri plutind... se rânduiesc adunând. Când, solare - raze - diamante le mângâie pe toate, un fluviu nesfârşit... de sănătate curge... cu vitamine, minerale... imense neajunsuri să alunge. Coşuri plutind se rănduiesc în pieţe... cumpărătorilor bineţe. Coşuri plutind... cu vuietul rotund... rostind - vibrând. Mulţumeşte omenirea !!! Repetând – învăţând... Divinitatea rând pe rând.
Colindători
Colindători... căuta-ţi-mă...
pentru colindă...vă aştept, ĩn tindă.
În sara de ajun ĩn traistă am să vă pun...
nuci dolofane şi mere ionatane.
Colaci copţi pe vatră... făina mea curat.
Vestea cea bună ĩn toate casele răsună.
Să mergeţi sănătoşi... dar mai cu seamă bucuroşi.
Ni-sa născut Isus Hristos !!!
Sifora Sava
Poemul pâinii
Dedicaţie Arstistului Florin Piersic
Adună „făina înţelepciunii”
Şi cerne-o fin în covată.
Pune-i „plămădeală de pace” înbelşugată.
Dospeşte-o în „bucuria de-a iubi.”
„Talentul artei” frământă-l în pâine.
Să ţi-l recunoască copii, nepoţii, strănepoţii,
prietenii şi duşmanii ori când se cunvine.
„Cuptorul faptelor” tale să ardă lumină,
în nestemata Limbă Română.
Şi coace „pâinea sufletească”
pe vatra „artei strămoşască”.
Cu mâinile tale „mari binecuvântate”
ajută la „frângerea pâinii pe scena lumii”
să curgă „arta - luminii – iubirii.”
Şi- apoi să mulţumim divinităţii:
Pentru Florin Piersic
„Pentru Artă, Vin, Sare şi Bogăţia Pâinii.” !!!
Poemul pâinii
Dedicaţie Arstistului Florin Piersic
Adună „făina înţelepciunii”
Şi cerne-o fin în covată.
Pune-i „plămădeală de pace” înbelşugată.
Dospeşte-o în „bucuria de-a iubi.”
„Talentul artei” frământă-l în pâine.
Să ţi-l recunoască copii, nepoţii, strănepoţii,
prietenii şi duşmanii ori când se cunvine.
„Cuptorul faptelor” tale să ardă lumină,
în nestemata Limbă Română.
Şi coace „pâinea sufletească”
pe vatra „artei strămoşască”.
Cu mâinile tale „mari binecuvântate”
ajută la „frângerea pâinii pe scena lumii”
să curgă „arta - luminii – iubirii.”
Şi- apoi să mulţumim divinităţii:
Pentru Florin Piersic
„Pentru Artă, Vin, Sare şi Bogăţia Pâinii.” !!!
.png)